
Momentul care ar fi trebuit să încheie procesul refacerii structurilor globale inițiat la Malta. N-a fost să fie
0Interviul dat acum de președintele Rusiei aduce aminte de un episod doar în aparență anecdotic și oricum ignorat de tânăra generație de comentatori, revenită aproape exclusiv la propaganda antagonică de război și specializată doar în numărătoarea de tancuri, rachete, și avioane de luptă. Sigur că au dreptate s-o facă, din moment ce pare o glumă proastă să vorbești despre altceva decât despre conflict prezent și amenințările mortale de viitor, de unde nevoia presantă de a mări exponențial alocațiile pentru armată și, evident, de a multiplica numărul de generali.

Dar, amintiți-vă, baza pe care s-au purtat negocierile la Malta a fost dată de conștiința liderilor planetei că era iminentă căderea comunismului și prăbușirea sistemelor de forță, militar și economic, Pactul de la Varșovia și CAER care-l susțineau, și odată cu asta, avea să se modifice fundamental identitatea spațiului în acel moment controlat de URSS. Toți prezenți atunci în Malta, sub o ploaie nemiloasă, privind la nava militară la bordul căreia se aflau Bush și Gorbaciov, știau că schimbarea începuse mai demult, începuse deja să fie negociată, dar nimeni nu știa cât va dura un proces unicat în istoria lumii și, mai ales, dacă schimbarea avea să se facă fără episoade violente. Dincolo de altceva, asta era chestiunea esențială: cum va decurge căderea Imperiului și cum se va petrece reluarea contactelor firești în spațiul a ceea ce se spera că va fi o lume a democrației multipolare.
Acesta este spiritul în care, absolut firesc, preocuparea primară a fost cea privind statutul de securitate al viitoarei lumi, poate comune, asigurările reciproce și programul pașilor care trebuiau îndepliniți în mod obligatoriu. Dacă nimeni, niciodată, nu a semnat vreun protocol privind relația NATO-Rusia care să se încheie prin aderarea Rusiei la Alianța Atlanticului de Nord, oricât ar fi fort de îndepărtat orizontul de timp, asta nu înseamnă că nu a existat speranța- repet, absolut firească atunci– să se meargă cât mai departe posibil în spiritul discuțiilor și acordurilor din Malta.
Un drum care a început în momentul în care, fapt excepțional și dătător de speranță pentru acel timp, a fost semnat în 1997 Actul Fondator NATO-Rusia privind relațiile mutuale, cooperarea și securitatea și care pornea de la principiul fundamental că „NATO și Rusia nu trebuie să se considere adversare, împărtășind scopul comun de a depăși vestigiile confruntărilor precedente și competiției pentru a întări încrederea reciprocă și cooperarea”. Atunci s-a stabilit formarea Consiliului comun permanent, „forum de consultare și cooperare” instituit în termenii prevederilor Actului Fondator. Citiți vă rog cu mare atenție textul acestui Acord care, în termenii raporturilor politice de azi și citit cu creierul unui general activ, pare un periculos document de propagandă subversivă. A urmat un al doilea document care mergea și mai departe decât primul: e vorba despre Declarația de la Roma din 2002.
Și constituirea Consiliului NATO-Rusia „mecanism de consultare, consens, de cooperare, luare comună de decizii și acțiune comună. În cadrul său, Statele Membre lucrează împreună, în calitate de parteneri egali, asupra unui evantai larg de probleme comune de securitate de interes comun”. Faptul că aliații și Rusia se puteau reuni în formatul „Nato+1” dădea unora speranța că, în anumite condiții, s-ar fi putut merge mai departe și că Alianța ar fi putut ridica și mai mult nivelul relației sale de cooperare în materie de securitate cu Rusia.


Reuniune a Consiliului NATO-Rusia, Putin alături de șefii de sate din (atunci) cele 19 state membre
Era posibil de imaginat ca acest proces atât de complex să fie împins mai departe?? De ce nu, se murmura destul de intens pe culoarele de la Bruxelles, mai ales pe timpul Comisiei Prodi, din moment ce exista și ambiția de a semna, iarăși într-o perspectivă nedefinită precis, un acord de liber schimb extins care, cine știe, poate...
Ruptura visurilor a fost brutală în momentul în care Rusia a anexat Crimeea, trimițând un mesaj antemergător – pe care aproape nimeni n-a vrut să-l descifreze atunci la adevărata sa valoare – că începuse faza neo-imperială în care Rusia vrea să recupereze statutul gloriei sale de odinioară.
Lumea în care erau permise glumele și aluziile între Clinton și Putin pe tema cooperării cu NATO sunt acum perfect sigilate și trimise în arhivă, fără ca asta să însemne că cineva a renunțat la discuția amorsată la Malta, că refacerea structurilor globale nu s-a încheiat și nici nu sunt semne că cineva ar renunța la nevoia de supremație. Rusia aduce aminte că ar fi putut fi altfel. Poate acesta să fie sensul principal al părții pozitive de mesaje pe care ar vrea s-o trimită Putin. Se poate, s-ar putea reface ceva din ecuația globală invocată la Malta? Greu de crezut, dar în politică, cu actorii imprevizibili care se pregătesc să se pună în acest an la masa de negocieri, cam orice perspectivă poate fi luată în considerare, oricât de fantasmagorică ar fi.
Sau poate tocmai din această cauză.