Modelul uitat al revoluţiei române

Am vorbit zilele trecute cu o ziaristă din Franţa, care a fost de câteva ori în România, despre modelul uitat al revoluţiei române.

Din decembrie 1989 n-am mai stat atâtea ore în faţa televizorului, privind la manifestaţiile de stradă din ţările arabe. Ceea ce se întâmpla ieri în Europa comunistă se repetă astăzi în nordul Africii, după un scenariu asemănător, şi conform aceluiaşi principiu al dominoului. Elementul comun principal este caracterul dictatorial al regimului politic. Iar contestaţia pare a urma o cale înrudită cu aceea din România, deşi natura dictaturii este diferită. O deosebire importantă constă în climatul internaţional, altul la debutul celui de al doilea deceniu din secolul XXI decât acela de la sfârşitul penultimului deceniu din secolul XX.

Prima trăsătură care se repetă este transformarea unor manifestaţii spontane în revoluţii şi a unor revendicări economice în revendicări politice. Nu chiar peste tot, desigur, mai ales în ţările comuniste, unde regimul s-a prăbuşit uneori fără violenţă, oarecum de la sine. Violenţa pare a fi, în schimb, de rigoare în ţările arabe. Când scriu aceste rânduri, vineri 4 februarie, doar în Yemen demonstraţiile se menţin paşnice.

Altă trăsătură semnificativă o reprezintă ţinta aşa zicând personală a contestaţiei, Ceauşescu şi Honecker, ieri, Ben Ali şi Mubarak , azi, Buteflika, Ahmadinejad şi Ghadafi, probabil, mâine, dictatori care întrupează pentru milioane de cetăţeni ai ţărilor lor răul cel mai mare.

Faţă de aceşti dictatori, aflaţi la putere decenii de-a rândul şi gata uneori să dea succesiunii caracter dinastic, democraţiile occidentale au şovăit până în ultima clipă. Motivele invocate au fost (şi sunt!) de regulă două: o opoziţie slabă şi divizată care făcea din dictatori parteneri inconturnabili şi, apoi, pericolul accederii la putere, o dată aceştia înlăturaţi, a unor formaţiuni politice extremiste. Ambele, mai degrabă alibiuri decât explicaţii valabile. Cel dintâi motiv ţine de un pragmatism nu totdeauna profitabil iar al doilea de o analiză insuficientă a situaţiei politice:dictaturile înseşi conduc la extremism politic şi, cu cât ele sunt tolerate vreme mai îndelungată, cu atât riscul extremismului creşte. Extremismul se bazează pe inegalitatea căreia i-a dat naştere dictatura în aceeaşi măsură în care e rodul intoleranţei dictatoriale. Dacă, şi în cazul prăbuşirii regimurilor comuniste din Europa, şi în acela al dictaturilor din ţările arabe, Occidentul a fost luat prin surprindere (diplomaţia s-a dovedit catastrofală), această orbire e departe de a fi fost inocentă: Occidentul a văzut exact ceea ce a vrut să vadă, ceea ce  i-a convenit, cu alte cuvinte. Lecţia politică a anilor '80 pare a-i fi servit totuşi în 2011, chiar dacă nu înainte, ci după  izbucnirea  mişcărilor revendicative din Africa de nord, determinându-l să aibă o reacţie mult mai fermă.

O întrebare este aceea de ce lecţia n-a servit deopotrivă şi dictatorilor. Poate pentru că ei au observat că perestroika şi glasnost n-au salvat regimul sovietic, care a avut aceeaşi soartă cu toate celelalte, şi asta, din cauză că dictaturile nu pot fi reformate, ci doar înlăturate cu forţa. Şi  răspund la forţă cu forţa, după modelul, tot  românesc, al mineriadelor. Ceea ce ei n-au observat însă este că mineriadele nu fac decât să-i compromită pe liderii de tranziţie, amânând pentru scurt timp  sfârşitul ineluctabil.