Mircea Vasilescu, în dialog cu Daniel Cristea-Enache
0
Daniel Cristea-Enache: Care era, în opinia dvs., culoarul de onestitate pentru un intelectual român, în timpul socialismului real? Aversiunea faţă de familia domnitoare Ceauşescu transformase acest culoar într-un adevărat front scriitoricesc? E nevoie de o dictatură pentru ca intelectualii români să fie solidari? Este suficient ca societatea să se democratizeze, pentru ca ei să se nege şi să se excludă reciproc?
Mircea Vasilescu: Nu, de dictatură nu e nevoie în niciun caz, eventuala solidaritate a intelectualilor nu e provocată de dictatură: nu mi se pare, la o privire foarte rapidă, că în vremea lui Ceauşescu s-a manifestat vreo „solidaritate a intelectualilor” (cu excepţia cîtorva cazuri precise). Nu mi se pare nici că acum, în democraţie, „se neagă şi se exclud reciproc”. Acestea sînt mai degrabă impresii „dinăuntru”. Ce înseamnă „excludere”? Îmi puteţi da un exemplu de intelectual „exclus”? De la ce?
Slavă Domnului, libertatea „ajunge pentru toată lumea”, nu trebuie dată „cu porţia”. Văd în jurul meu mai degrabă certuri de tot felul, „demascări” şi alte asemenea semne de nervozitate publică, nu „excluderi”. Cele mai multe se bazează pe un discurs emoţional – în cel mai „bun” caz – ori pe dispute vechi şi noi lipsite de consistenţă, dar bîntuite de orgolii şi de interese mărunte. Ori pe dorinţa de autoexprimare: omul, bunăoară, de-un paregzamplu, simte la un moment dat că are ceva de spus naţiunii.
Aşa că scrie la gazetă sau (mai nou) pe blog. Numai că libertatea de exprimare i-a prins pe mulţi nepregătiţi: beneficiază de ea, dar nu se gîndesc la consecinţe, nu ştiu să pună lucrurile în context, n-au cultura comunicării sociale.
Un exemplu: am citit, de douăzeci de ani încoace, un număr enorm de texte ale scriitorilor despre problemele Uniunii Scriitorilor şi ale revistelor sale, în care erau expuse chestiunile breslei – ce se face cu banii, că e nevoie de o reformă internă, că revistele sînt nu ştiu cum, că preşedintele US face sau nu face etc. S-a consumat un spaţiu uriaş în gazete pe asemenea teme.
Or, ele sînt chestiuni care ar trebui discutate şi rezolvate în şedinţele interne ale breslei; pentru cititori (precizez că nu sînt şi nu voi fi membru al US) sînt nerelevante. Arată doar că scriitorii nu sînt capabili să-şi gospodărească propria organizaţie şi îşi spală rufele în public.
La fel se întîmplă cu organizaţiile jurnaliştilor: sînt sublime şi multe, dar de fapt lipsesc cu desăvîrşire. Adică nu funcţionează instituţional; în schimb, e plină presa de „dezbateri” despre problemele profesionale ale jurnaliştilor. Lucrul e valabil (poate într-o măsură mai mică) şi pentru alte organizaţii ale „profesiilor intelectuale” sau pentru alte medii în care se mişcă intelectualii. De pildă, universităţile: ştiu o groază de universitari care scriu la ziar că sistemul e prost, dar nu fac nimic în instituţia lor pentru a schimba ce e de schimbat; sistemul, în abstract, e catastrofal, dar – nu-i aşa? – „în concret” e bine să te pui bine cu Rectorul şi cu Ministrul, că nu se ştie...
Ce vreau să spun? Ceva foarte simplu: foarte mulţi intelectuali au căpătat reflexul de scrie iute la gazetă cînd au ceva de spus, dar deocamdată n-au dobîndit şi capacitatea de a gîndi şi a lucra instituţional. Intraţi pe piaţa liberă a ideilor şi a dreptului la liberă exprimare, sînt încîntaţi de noile jucării şi le folosesc şi cînd trebuie, şi cînd nu. Mai au de învăţat regulile organizării instituţionale şi ale comunicării publice: nu trebuie să „ieşi în public” cu orice, să scrii pamflete şi să semnezi scrisori colective de protest.
Trebuie să înveţi diferenţa între subiectele interne ale „breslei” şi cele de interes public. Luptele între găşti literare, de pildă, sînt plicticoase pentru cititorii de literatură. Ca şi „dezbaterea” problemelor interne ale Uniunii Scriitorilor (ori ale altor „uniuni de creaţie”), „demascarea” felului în care a fost pus cineva şef la vreo revistă etc. etc.
„Boierii minţii” enervează pentru că au depăşit complexele culturii române
După părerea mea, o dovadă a neadaptării multor intelectuali la piaţa liberă a schimbului de idei este tratamentul aplicat celor care au reuşit, celor care îmbină valoarea cu – ei, da, acesta e cuvîntul! – succesul.
Categoria e mai largă, dar „întruchiparea” ei e dată de patru nume: Andei Pleşu, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu. Faptele sînt simple: pe de o parte, sînt intelectuali de valoare; pe de altă parte, cărţile lor se vînd bine, iar apariţiile lor publice fac audienţă, interesează un public mai larg.
De ani întregi, ei sînt victimele unor atacuri, campanii negative, jigniri, defăimări. Primii trei au fost etichetaţi drept „boierii minţii” – o formulă de marketing bună, care poate fi luată şi drept un compliment (involuntar, desigur) – într-o carte care se chinuie să aplice vechi teorii americane despre „grupurile de prestigiu”, reuşind doar să fie inconsecventă şi tezistă.
Se încarcă comentariile...
