Mi-e dor de ţara mea

Mi-e dor de Romania aceea in care responsabilitatea, profesionalismul, valorile, initiativa sau bunul simt politic sa primeze in fata amatorismului, incompetentei, "jmecheriei" sau analfebetismului moral. Schimbarile eficiente, logice si pe termen lung in educatie par singura sansa.

Erau doi tineri, undeva la 20 de ani care au venit să ne vorbească despre constituţie şi politică. Nu am înţeles mare lucru şi oricum nu eram prea interesaţi de ceea ce ne spuneau. Aveam probleme mai importante în clasa a opta, printre care lucrarea de control de a doua zi la matematică. Am ieşit în pauză şi ne-am întâlnit cu unul dintre ei. Nu îmi aduc aminte foarte clar ce a vorbit cu noi, dar a mai încercat o dată să ne explice sistemele politice şi faptul că vom vota şi noi peste câţiva ani şi cât de important este. Nu prea l-a ascultat nimeni. Şi nici el nu cred că simţea cu adevărat că ar putea avea un rol în viitorul nostru. Eram în 1998.

Acum puţin timp am votam. Unii dintre noi. Sunt curios câţi dintre colegii mei din 1998 s-au dus la vot. Şi mai ales de ce.

Mi-e dor de ţara pe care pare că nu am avut-o niciodată cu adevărat. Mi-e dor de oameni care să lupte pentru idealurile lor ca acum 23 de ani când tineri de vârsta mea şi mai tineri au ieşit să îşi strige dreptul la libertate şi normalitate. Mi-e dor de emisiuni care să dezvolte în telespectatori respect pentru muncă şi pentru oamenii care au pasiuni şi care îşi trăiesc viaţa într-un sistem de valori adevărat. Mi-e dor de un preşedinte pe care aproape l-am avut de câteva ori care să mă facă mândru. Mi-e dor să văd mai mulţi oameni care se apleacă să ridice hârtia de pe trotuar sau care să ajute copiii şi bătrânii străzii cu mai mult decât bani.

Scriam acum puţin timp că avem un guvern de plastic. Şi de un guvern care să-mi inspire încredere mi-e dor. Cu foarte puţine excepţii, acest nou aparat guvernamental îmi pare o sfidare la adresa unui sistem pentru care acum 23 de ani tatăl meu s-a luptat. Şi pentru care m-aş fi luptat şi eu dacă nu eram prea copil.

Mă regăsesc în primul an al vieţii profund electorale în care alegerile m-au întristat cu adevărat. Imposibilitatea unei alegeri care să mă facă să înţeleg cu adevărat de ce am pus ştampila unde am pus-o, m-au adus alături de mulţi alţii într-un punct “of no return”. Este momentul în care trebuie să luăm atitudine. Pentru copiii de la revoluţia regizată din 1989, pentru copiii ce încă suntem acum şi pentru copiii pe care îi avem sau pe care îi vom avea. Este momentul unei revoluţii intelectuale şi a activismului civic şi politic şi mai ales de o revoluţie în educaţie.

Care sunt aşadar şansele de reuşită ale unei astfel de revoluţii începând cu anul de graţie 2013, probabil cel mai greu an al unei crize aproape invizibilă de fapt?

Pornind de la premiza că foarte mulţi dintre noi sunt nemulţumiţi de “clasa politică” putem construi un partid şi să “luăm” puterea. Corect? Incorect. “Nu avem destui bani”, mi se rosteşte din stânga, dreapta, spate şi faţă. Aşa este, nu avem bani să construim un partid. La o adică nici măcar nu ştiu cine suntem “noi” pentru a putea începe o astfel de misiune sinucigaşă. Poate că de fapt aici e problema. Că nu ştim cine suntem aceşti “noi” care avem această misiune. Ou est l’elite? Aşadar, o luăm de la capăt.

Acest capăt se găseşte într-un mod real în sistemul educaţional care ar trebui să promoveze mai multă cooperare şi mai puţină competitivitate, un spirit antreprenorial şi un sistem de „self-awareness” care să conducă la crearea unor absolvenţi pregătiţi să-şi asume roluri în crearea de inovaţie, fie în mediul de business, fie în cel al organizaţiilor societăţii civile şi mai ales în sistemul public. Lovitura de bumerang dată săptămâna aceasta de vechiul-nou minister al educaţiei nu ajută deloc la nivelul elitelor academice la o construcţie sustenabilă la nivelul elevilor şi studenţilor. Din contră, creează un model de „ne-bune” practici. Posibilitatea ca rectorii să poată avea funcţii în aparatul guvernamental, să poată avea funcţii în partide politice sau să fi depăşit vârsta pensionării şi să îşi păstreze poziţia, îmi pare o întoarcere într-un soi de epocă de piatră. E păcat că, încă o dată, interesele anumitor domni şi doamne primează în faţa progresului în sistemul educaţional.

Tinerii care vorbesc astăzi altor tineri în şcoli despre constituţie şi politică au mai mult succes ca aceia din 1998. Dar nu este suficient. E nevoie de mai multă implicare structurală şi structurată pentru a construi „omul nou”, şi nu mă refer aici la acel om nou al comunismului sau cel al capitalismului agresiv de sorginte românească pe alocuri. Mă refer la un om nou care să poată înţelege mai mult şi mai bine societatea în care intră de pe băncile şcolii, care să poată avea capacitatea unui spirit critic şi a unei viziuni personale şi profesionale şi care să îşi bazeze acţiunile pe un set de valori bine determinat.