Mi-e dor de Moş Crăciun

Moşul s-a aşezat pe un taburet, la masa din bucătărie.

Moş Crăciun a venit deja la mine. Eram singur acasă, mă uitam pe fereastră la prima ninsoare din această iarnă şi am auzit soneria. L-am recunoscut din pragul uşii, avea o haină roşie ponosită, săru' mâna, Moş Crăciun! A dat din cap, stânjenit, sper că nu te deranjez! Am vrut să-l duc în sufragerie, să-i arăt locul unde voi pune bradul, dar a ţinut să se aşeze pe un taburet, la masa din bucătărie. „Hai să-ţi dau o votcă!... Un vin?... Bei un ceai?" - am insistat. Mi-a cerut să aprind aragazul, să se încălzească. L-am ascultat. Mi-a studiat „din cap până-n picioare" frigiderul. „E «Beko». Îl am de patru ani. «Arcticul» pe care mi l-ai dat când m-am însurat m-a ţinut zece ani, apoi l-am dat de pomană..." Ai făcut bine, a dat iarăşi din cap. Apoi, s-a uitat la mine, eşti bine? „Da, sunt bine..." Ai de muncă? „Da, am de muncă..." Îţi ajung banii? „Îmi ajung..." Mânânci ciorbă la prânz? „Da, mănânc..." Eşti fericit? „Asta nu-i întrebarea ta, moşule! Ştii bine cine te-a pus să mă întrebi asta!" Amândoi ştiam cine l-a pus, dar n-am pomenit-o... Şi mi s-a pus un nod în gât, gata să plâng.

Dar în partid te-ai băgat? - şi-a amintit la timp să nu mă vadă plângând. „Nu m-am băgat.." Vezi, ţi-am zis eu, n-o să ajungi niciodată şef, a dat din cap cu reproş. „Şi ce mi-ai adus, moşule?" - am întors-o repede, vesel, ca să-i tai reproşul că nu m-am băgat acolo unde dorea el încă de pe vremea când exista „partidul unic". Un pian, mi-a răspuns. „Un pian?" Da, un pian. „Ai luat-o razna, moşule!" M-a fixat cu privirea aia, când mă prinsese la 19 ani fumând prima dată, pe balcon. „Şi unde-i pianul?" Jos, în parcare. „Cum să-l urc până aici, la etajul nouă?" Cu scripetul, că doar ai diplomă de inginer, mi-a aruncat soluţia salvatoare. „Şi cine, dracu', să cânte la pian, că eu şi nevastă-mea suntem afoni şi n-am chef s-o chinuiesc pe fiică-mea cu partituri şi solfegii!" - m-am enervat. Lasă-l acolo, că nu strică să ai şi tu un pian, poate-ţi tragi o amantă care ştie să-ţi cânte. A râs cu poftă, ce păcăleală, bleg ai fost, bleg ai rămas, băiete! Am râs şi eu. „Să ştii că iau Prostenal pentru prostată!" - m-am lăudat, ca să-i continui gluma cu amanta. Da? - a dat din mână a lehamite, frecţie la picior de lemn, poţi să faci cancer la prostată chiar dacă înghiţi un vagon de Prostenal. Ce naiba mi-a venit cu Prostenalul ăsta, ce gafă!, bleg sunt! - mi-am muşcat buza.

Ţi-e greu fără noi?, s-a uitat la mine atent să descopere dacă-l mint. „Uneori mă bate gândul să mă duc la căminul de copii orfani." A râs din nou, bună glumă, băiete! Mai ţii minte că la Crăciunul din '72 ţi-am adus jocul ăla cu „dacii şi romanii"? Şi purtam o şubă de blană întoarsă de ceferist, mai grea decât haina asta roşie, că pe vremea aia nu erau costume speciale de moş! „Nu, nu mai ţin minte...", m-am bâlbâit. S-a ridicat trist, să plece, ai grijă de-ai tăi! „Mi-e dor de tine, tată!" - i-am spus în pragul uşii. A intrat în lift, aruncând-mi o ultimă privire, crede-mă, sunt Moş Crăciun!

De la fereastră l-am urmărit cum se pierde în ninsoare.