Mesaj pentru forumişti: M-am săturat de Victor şi Crin! Sunt o băsistă, nu-i aşa?

Mi-e silă de politicieni. Mi-e silă de ei până în măduva oaselor şi chiar mai mult, dacă e posibil aşa ceva. Şi nu mi-e silă doar de promisiunile lor halucinante şi, absolut de fiecare dată, mincinoase.

Mi-e silă de feţele lor, trase la indigo. Sunt ca alcoolicii, pe care-i recunoşti dintr-o privire, când te uiţi în ochii lor spălăciţi, la feţele lor cenuşii şi la pungile umflate care le atârnă sub pleoape.

Aşa-s şi politicienii. Capătă culoarea nesimţirii în obraji, roşul acela buhăit care te scoate din minţi. Culoarea aia prin care răzbate ipocrizia de-ţi cutremură fiecare milimetru al sufletului. Culoarea aia hidoasă pe care n-ai s-o vezi niciodată pe chipul unui om care simte durerea. Mi-e silă de politicieni pentru că mi-au furat credinţa. Mi-au furat-o şi nu mai există nicio şansă să mi-o recapăt.

Veţi spune că generalizez. Că nu toţi politicienii sunt nişte nenorociţi. Şi, cu siguranţă, aveţi dreptate. Cu siguranţă mai avem şi politicieni care chiar vor să schimbe lucrurile în bine. Doar că nu pot, aşa, de unii singuri. Că asta e politica românească şi n-am avut până acum niciun exemplu în care un politician, rezistând pe baricade de unul singur, să răstoarne măcar o mică parte din acest sistem bolnav. Aşa că se aliază, şi se bagă în partide, şi urmează aceleaşi reguli, şi aceleaşi coaliţii, şi aceleaşi interese de grup, şi spală cadavre la comun, şi, în final, nu mai ştii şi nici nu-ţi mai pasă dacă în mulţimea asta nebună a politicienilor mai e câte unul care-ţi vrea binele.

Vă întrebaţi ce-i cu titlul acestui text, nu-i aşa? Dacă mi-e silă de toţi, de ce numai Crin şi Victor sunt în titlu, nu? Ştiu, o să ziceţi că sunt băsistă. Că, de fapt, îmi iau salariul de pe la vreo casierie a PDL-ului. Sau, mai mult, că însuşi Băsescu îmi dă indicaţii despre ce să scriu. Iar eu, ca o slugă băsistă, scriu. Că doar de asta sunt plătită, nu? Că doar sunt o jurnalistă de rahat, care, decât să moară de foame, se prostituiază punându-şi semnătura pe nişte texte scrise la dictare.

Şi n-am de gând să mă explic. Dar urmăresc tot timpul comentariile cititorilor mei pe adevarul.ro. Le urmăresc pentru că aşa e firesc. Să văd ce gândesc oamenii cărora mă adresez. E ca un soi de dialog mut, între mine şi voi, pentru că de doi ani am refuzat să vă mai răspund. De ce? Pentru că, oricum, nu veţi crede nimic. Pentru că, oricum, părerile – fie că-s pro sau contra – sunt atât de încrâncenate, încât orice argument al meu ar deveni penibil. Şi ce poţi să răspunzi când discuţia începe cu tine ca fiind „o slugă băsistă”, „o curvă portocalie”, „o jurnalistă de doi lei, plătită de Băsescu”, „o idioată care n-are nicio treabă cu meseria de gazetar”, a, da! şi „o ziaristă comunistă de la Scânteia” (irelevant să vă spun că, la revoluţie, aveam 9 ani)?

Deci, ce să răspund? Că nu-s? Că nu mă cunoaşteţi? Că îmi spun opinia independent de părerile vreunui politician? Că am şi eu, ca toţi oamenii, propriile opinii? Ar fi penibil, nu? Cine ar crede? Aşa că, în ultimii doi ani, am preferat doar să scriu opinia din „Adevărul” şi să vă citesc reacţiile. Şi, da, sunt şi răspunsuri, multe, care rezonează cu ideile mele. Nici măcar acestor forumişti nu le-am răspuns. Căci abia atunci ar fi fost motive, şi pe bună dreptate, să fiu numită „o jigodie”.  

Deci, în general, în ultima perioadă, sunt condamnată să port eticheta de „băsistă”. N-am să vă spun nici de câte ori Elene care să vorbească despre sacrificii şi criză ţinând "vuitoanele" sub braţ.

Eram, aşadar, fericită. Fericită prosteşte! Ca prizonierul acela care vrea cu orice preţ să scape din închisoare şi, după zeci de ani, evadează. Şi vede că afară n-are nicio viaţă, că nu-l aşteaptă nimeni şi nimic mai bun. Şi, de amărăciune, îşi trage un glonţ în cap. Aşa m-am simţit eu vara asta, doamnelor şi domnilor forumişti, domnilor Ponta şi Antonescu! Am evadat din puşcăria aia băsistă şi am văzut ce mă aşteaptă. Doar că eu nu m-am împuşcat în cap, m-am predat! Şi, nu, nu mi-e bine! Nu mi-e bine pentru că n-am câştigat nimic. Pentru că, de fapt, am fost învinsă, tot de nişte politicieni.

Dar câteva principii, chiar şi în "puşcărie", îmi sunt foarte clare şi de la care n-o să mă abat niciodată. Eu n-am să-i înjur niciodată pe americani, oricâte rele ar avea ei. Pentru că doar la democraţia şi independenţa lor mă pot raporta. Eu n-am să vreau niciodată să fiu în altă parte decât alături de UE. Eu am să cred întotdeauna că nişte securişti şi comunişti, ca Iliescu sau Voiculescu, sunt cei care le-au distrus vieţile părinţilor noştri. Nu vreau să se repete asta cu viaţa mea sau cu cea a copilului meu. Eu cred cu toată fiinţa că ţara asta, îmbâcsită de politicieni şi funcţionari nesimţiţi şi corupţi, are nevoie de un stăpân. De un stăpân din Europa normală. Din America şi mai normală. M-aţi speriat, domnilor Crin şi Victor! M-aţi speriat atât de tare, încât nu îmi mai pasă acum de nicio etichetă pe care mi-aţi pune-o şi care să vă mulţumească. Chiar şi cea de băsistă.