Mască, mascare şi demascare, mascaradă (III)

Pentru justificarea pasului-impasului, în care se află celeritatea proceselor juridice, mai  sunt încă cel puţin două argumente rezonabile, unul conjunctural, altul durabil, peren.

Argumentul conjunctural a fost invocat de Şefa DNA, Laura Codruţa Kövesi, care ne spune onest că numărul procurorilor DNA este mic în raport cu volumul de lucru, deci cu „valul infracţional”, care nu dă semne că s-ar stinge prea curând. Povestea cu repartiţia bugetară pentru această instituţie, decisivă în mersul democraţiei post-comuniste, este cunoscută, şi ea ne aminteşte de povestea cu şoarecele şi pisica, numai că aici este vorba de un motan, nu de un „cârlan”, al cărui rol l-a jucat premierul. Victor Ponta. Pentru dânsul, a repartiza  DNA-ului mai mulţi bani înseamnă a-ţi tăia craca de sub picioare, dar mai înseamnă şi a limita pomenile electorale, investiţiile fiind ultima grijă a actualului guvern, ca şi cum nu de la investiţii ar trebui să pornească  restructurarea oricărei economii, fie ea naţională sau extra-naţională.

Argumentul peren este ceva mai complicat Dacă ai intrat în horă, trebuie să joci! Şi nu oricum, ci învăţând şi respectând regulile jocului, pe care, altfel, îl poţi strica. Un  grup sau o reţea infracţională are un caracter închis şi nu poate intra acolo oricine şi oricum. Trebuie să dovedeşti şi tu că eşti „băiat deştept”, adică ai idei, ai simţul colaborării şi, mai ales, că ştii să taci, tăcerea fiind regula de aur a oricărei mafii. Dar dacă, absolut întâmplător, este demascat un actor din teatrul infracţional al vieţii noastre, Justiţia are două alternative  Infractorul poate fi pus sub urmărire penală, iar procesul juridic îşi urmează cursul, trecând pe sub furcile caudine ale acuzării şi ale apărării, până când Judecătorul, folosind „firul roşu” al dreptei judecăţi, reuşeşte să iasă cu bine din labirintul legislativ, luând decizia definitivă. A doua alternativă este mascarea în continuare a celui demascat, pentru a investiga mai departe, din aproape în aproape, relaţiile lui, adică pe ceilalţi membrii ai grupului sau reţelei infracţionale.. Numai aşa ne putem explica mulţimea dosarelor disjuncte, deschise în ultima vreme. Altfel spus, peştişorii mici nu sunt pescuiţi, ci sunt lăsaţi să se mişte, pentru a ajunge la peştii mari, la rechini, în cele din urmă .În recentul caz din „Dulce târgul Ieşului” s-a plecat de la plânsul şi plângerea unei femei prea-iubite, apoi, pe cărări încurcate şi ascunse, de la primarul Gheorghe Nichita se ajunge la Cristian Adomniţei, fostul ministru al Învăţământului şi mai ales al Educaţiei, iar de aici nu este exclus să se ajungă şi la fostul ministru al Transporturilor, Relu Fenechiu, cu aparatele dânsului,  cele vechi, dar bine machiate, adică mascate..
 

Nu sunt un specialist în domeniu, dar înclin să cred că majoritatea proceselor deschise „cu întârziere”, chiar una de ani de zile, nu se datorează „dirijării dosarelor”, cum cică ar fi făcut-o Traian Băsescu, ci strategiei mascării demascaţilor, despre care vorbeam. Înclin să cred că aceeaşi este situaţia şi în deja faimosul Microsoft, unde s-a ajuns doar la câţiva „capi de serie”, ca să le zicem aşa.

Ca paranteză, mi-aş îngădui să precizez că jurnalismul cel mai cotidian, diurn sau nocturn, fie el de informaţie sau de opinie, nu exclude orizonturile sau perspectivele mai largi, în care o temă-problemă este prinsă sau cuprinsă. O astfel de perspectivă o întâlnim în romanul lui Dürematt, Judecătorul şi călăul.  Înţelesul final al romanului fiind acela că războiul dintre cele două personaje nu are un final, prin victoria unuia sau a celuilalt, deci, că acesta este un război etern. Pe plan legislativ, aceasta înseamnă că oricât de perfecţionată ar fi legislaţia unei ţări, se vor găsi mereu „băieţi deştepţi”, care să o interpreteze cum vor ei, să îi speculeze lacunele, să introducă, prin interpretare, clar-obscurul în ceea ce este doar clar. Noile propuneri privind îmbunătăţirea Codului Penal  aparţin fără îndoială unor „băieţi deştepţi” care fac parte din Parlament, şi care, „deştepţi” fiind,  îşi întăresc cum pot ei mai bine, craca de sub picioare. Şi cum este vorba de copacul colectiv al Puterii, unul puternic şi arborescent, dar fără roade, singura soluţie este tăierea lui de la rădăcină, pe o cale sau alta.

Cea de a treia întrebare, amânată dar nu uitată, este „Cu cătuşe sau fără cătuşe!?” Dacă nu mă înşel, această temă-problemă a fost deschisă, ceva mai elocvent, de către Traian Băsescu, care, în pofida aşteptărilor lui Victor Ponta, nu este după gratii, pentru simplul motiv că nu intră în categoria „băieţilor deştepţi”, în înţelesul popular al expresiei. La capitolul „inteligenţă”, care este măsurabilă în IQ, Traian Băsescu îl bate pe Victor Ponta şi de la distanţă, dar şi pe umăr, cu epitetul „băieţaş”, ca să nu mai revină la „cârlanul” iliescian. În cazul „băieţilor deştepţi”, masca face invizibil vizibilul, ce urmează a fi demascat, în timp ce cătuşile sunt şi vizibile, dar şi sonore. Rostul lor este şi acela de a aduce invizibilul la suprafaţă, chiar şi sub forma zdrăngănitului. Deschisă de Traian Băsescu, din motive ce ţin de domniţa Elena Udrea, problema cătuşelor este acutizată de către „băieţii deştepţi” din Parlament, aceia care vin şi cu „contribuţiile creatoare” la optimizarea Codului Penal. Argumentul cel mai tare pus în joc este acela că doar în cazul unor infractori capabili de violenţă fizică se justifică folosirea cătuşelor la mâini. Ne putem întreba de ce nu şi la picioare, care pot fi şi ele violente, date fiind „picioarele în fund”!? De fapt, argumentul tacit, sau mascat, al acestor „băieţi foarte deştepţi” este teama că într-o zi, mai devreme sau mai târziu, vor ajunge şi ei să poarte cătuşe. Ca în oricare alt domeniu al vieţii noastre, odată cu mascarea şi demascarea, apare şi riscul mascaradei, pe care mass-media l-a întreţinut . În această situaţie, trebuie –se cade, se cuvine- să fie limitată sau cenzurată doar mascarada, nu şi cătuşile. Mai ales juriştii PSD ar trebui să ştie că  posibila violenţă fizică a unui infractor este „caca-maca”, adică un fel de  „mai nimic”, faţă de violenţa economico-financiară a „băieţilor deştepţi”, care au jefuit sistematic întreaga ţară, punându-i pe drumuri pe cei plecaţi în diaspora, şi lăsându-i pe drumuri pe cei tot mai mulţi şi cei mai săraci concetăţeni ai lor, adică ai noştri. Personal, pledez mai departe pentru păstrarea cătuşelor, ca semn al infracţiunii care a devenit publică, dar şi ca prilej de satisfacţie morală a tuturor cetăţenilor cinstiţi din această ţară. Iar aceştia nu sunt puţini, ci sunt mai mult de jumătate din populaţia ţării, care alcătuieşte Poporul sărac.

Până în 16 Noiembrie s-a constatat prticiparea tot mai restrânsă a cetăţenilor români la vot, de unde tot felul de alte exchibiţii politico-juridice în căutarea  „majorităţilor” necesare. În data de 16 Noiembrie a fost vorba nu numai de o reacţie a cetăţenilor români luaţi individual, ci şi de o reacţie a acelui „nucleu tare”, care se numeşte Popor. Dacă nu se ajunge la o redresare a  situaţiei României, pe domeniile majore ale vieţii socio-economice, ne putem aştepta sau la o reacţie violentă a diverselor categorii socio-profesionale, sau la o nouă retragere în absenteism, în ceea ce Lucian Blaga a numit „boicotul istoriei” Cei care nu participă la vot  nu sunt nici de Stânga şi nici de Dreapta, şi nici pentru diverse combinaţii care încearcă să împace capra personală cu varza socială. Scoaterea cătuşelor înseamnă o nouă victorie a „băieţilor deştepţi”, care sunt dincolo de oricare Stângă sau Dreaptă, şi nicidecum pe Centru, unde rămâne doar Poporul tăcut.

PS  Aveam vreo 10 ani şi locuiam în comuna Teaca, din judeţul Bistriţa-Năsăud. Într-o zi de Duminică, auzim zarvă mare în centrul comunei, unde am ieşit şi eu cu părinţii. Doi miliţieni însoţeau un hoţ, la stânga şi la dreapta lui, plimbându-l în văzul lumii.Hoţul purta pe piept o pancartă pe care scria cu litere mari: „CINE VA FACE CA MINE, CA MINE SĂ PĂŢEASCĂ” Ce ar putea fi mai elocvent şi , totodată, mai eficient,  pe planul educaţiei cetăţeneşti!?