Marsilia, cel mai armean oraş din Franţa

În ultima vreme în Franţa s-a vorbit şi s-a scris cu multă intensitate despre memoria primului genocid din secolul XX. În această ţară trăieşte cea mai mare comunitate de armeni din Europa, 350.000 de persoane, copii şi nepoţi ai supravieţuitorilor cumplitului genocid. După un secol de tăcere, vocea diasporei armene este tot mai puternică şi strigă: „Vrem recunoaşterea genocidului!” Rănile trecutului nu s-au închis niciodată...

Într-un context istoric complex, anul 2015 a reanimat conştiinţa numeroşilor franco-armeni din hexagon, comemorarea unui secol a genocidului împotriva armenilor comis de Imperiul Otoman, impulsionând tot mai mult spiritul comunităţii armene care, în lipsa unei structuri federative, cunoaşte, din nefericire, unele diviziuni. Dar în durere toţi armenii au fost şi au rămas uniţi, deoarece stigmatele acestei drame atroce nu s-au vindecat niciodată.

Subiect tabu pentru copiii primilor imigranţi armeni în Franţa care înainte de toate erau interesaţi să se integreze şi să aibă o reuşită şcolară, prima luare de poziţie faţă de genocidul care i-a obligat să-şi smulgă rădăcinile din pământul natal, a apărut de fapt în anii' 60 când au fost comemoraţi 50 de ani de la săvârşirea teribilelor masacre. Una dintre consecinţele confruntării cu adevărul dramatic a fost apariţia numeroaselor asociaţii armene care şi-au revendicat trecutul dramatic şi, mai ales, recunoaşterea crimelor comise de junii turci. Demersul lor continuă şi în prezent, comemorarea, conştientizarea şi mai ales recunoaştere dramei prin care a trecut poporul armean fiind, aşa cum spunea şi Preşedintele Klaus Iohannis în mesajul său adresat cu ocazia împlinirii unui secol de la tragedia istorică din Armenia, „un semnal important şi necesar pentru eradicarea urii, intoleranţei, rasismului şi xenofobiei”.  Un semnal, dar nu şi o realitate.

La Marsilia, unul din zece locuitori este armean

Cu peste 80.000 de locuitori de origine armeană, în prezent la Marsilia trăieşte cea mai mare comunitate de armeni din Franţa, un marsiliez din zece fiind de origine armeană. Şi eu am fost surprinsă citind această informaţie în revista de actualitate creştină "La Vie" care a dedicat recent un număr istoric genocidului armean. Prezenţa numeroasă a armenilor în cel mai vechi oraş francez se explică prin faptul că această cetate a fost mult timp poarta lor de intrare în Europa: începând cu anul 1921 când Franţa renunţă la mandatul său în Silicia unde şi-au găsit adăpost numeroşi supravieţuitori, mii de armeni au venit cu vaporul în portul francez, cei mai mulţi reuşind să părăsească oraşul Beirut.

Încă din secolul al XIX-lea negociatori şi refugiaţi politici care au fugit din Imperiul Otoman au găsit adăpost în însorita regiune Provence. Alţii au ajuns după anul 1890 când au început de fapt primele masacre şi şi-au aşezat valizele în acest oraş ce aminteşte într-un fel de Constantinopol, instalându-se într-unul dintre viitoarele cartiere armene: de la cartierul Saint-Loup până la Saint-Antoine, de la Beaumont până la Saint-Jérôme, supravieţuitorii armeni se regrupau în funcţie de regiunea din care proveneau. Mulţi dintre ei au trăit însă şi în campusul militar de lângă portul Joliette.

De aceea, Marsilia este în prezent cel mai mare oraş armean din Franţa, unde trăiesc 80.000 de locuitori al căror nume se termină adesea în "ian", unde au fost înălţate nu mai puţin de 12 biserici printre care şi celebra catedrală apostolică Prado, unde activează trei partide politice şi nenumărate asociaţii culturale, religioase şi sportive, solidare în demersul lor de a păstra şi de a transmite identitatea armeană generaţiilor viitoare. Armenii de azi îşi fac auzită vocea cu intensitate, deoarece în trecut bunicii lor îşi trăiau identitatea armeană doar acasă, în familie, la ordinea zilei fiind îndemnul "Munceşte şi integrează-te!".

În epocă, armenii sufereau de un dublu complex: erau imigranţi şi trebuiau să depăşească teribilul traumatism istoric care le bulversase existenţa pentru totdeauna.

Deschizând o mică paranteză, cred că arabii care trăiesc astăzi în Franţa ar avea multe de învăţat de la armeni, aceştia fiind armonios integraţi în societatea franceză tocmai pentru că şi-au trăit şi îşi trăiesc identitatea fără a fi prizonierii unor cauze politice şi, mai ales, religioase. Secretul armenilor constă în faptul că strămoşii lor au avut inteligenţa de a nu se ghetoiza amplificând astfel un spirit comunitarist nociv integrării lor în societatea franceză. Mai mult, militanţi ai memoriei strămoşeşti, bătrânii armeni au ştiut cum să transmită tinerilor cheile necesare pentru a înţelege mecanismele genocidului cumplit prin care au trecut. Nu le-au transmis doar resentimente şi revendicări, ci faptul că trebuie să fie asemeni unor santinele care să prevină şi să alerteze asupra greşelilor monstruoase ale istoriei care nepedepsite şi nerecunoscute riscă să recivideze în forme şi mai hidoase.  

Refugiu în Beaumont

Închid paranteza şi revin pe malul cetăţii mediteraneene, unde la aceeaşi înălţime cu celebra catedrală Notre-Dame-de-la-Garde care veghează asupra celui mare oraş-port francez, se conturează nu mai puţin de 111 cartiere, dintre care Beaumont se evidenţiază drept principalul cartier armean al Marsiliei. În prezent, aici locuiesc numeroase familii şi descendenţi ai armenilor care au supravieţuit cumplitului genocid, fugind cu mâinile goale din infernul Imperiului Otoman. Trecutul profund creştin al armenilor (Armenia a fost declarat primul stat creştin din lume în anul 301 d.Ch., prin regele Tiridates, convertit de Sfântul Grigore Luminătorul, considerat eroul legendar al Armeniei) se întrupează în cele două biserici, dintre care una este apostolică. Este necesar să reamintesc că Biserica Armeană este o biserică apostolică, conform tradiţiei primii creştini care au păşit pe pământul armean fiind Apostolii Bartolomeu şi Tadeu, motiv pentru care aceştia sunt numiţi şi "primii luminători ai Armeniei".

Cartierul Beaumont este traversat de Bulevardul 24-25 aprilie 1915 (dată care marchează de fapt începutul acestei cumplite tragedii), mărginit de Memorialul genocidului, monument construit în anul 2006 ca o copie fidelă a celebrului Memorial de la Erevan şi care în următorii ani a fost înzestrat şi cu un parc numit Parcul rememorării unde au fost plantaţi 100 de migdali şi de rodii, fructul roşu al acestui copac fiind considerat în pictură un simbol al Patimilor lui Hristos. În acest cartier, pastorul Gilbert Léonian conduce un centru cultural şi asemeni celor mai mulţi dintre fii supravieţuitorilor genocidului şi-a descoperit originile armene o dată cu naşterea spirituală resimţită la vârsta de 19 ani. „

Mi-am reunificat fiinţa şi am redevenit eu însumi: francez şi armean. Nu am trăit genocidul, dar în memoria mea colectivă mă simt rănit. Fac parte din generaţia care nu încetează parcă să cerşească recunoaşterea acestor masacre” - pastorul Gilbert Léonian

De mai bine de patru decenii, acest franco-armean azi în vârstă de 65 de ani, îşi dedică cu pasiune viaţa unei cauze nobile. În martie 2015 a organizat Festivalul Memoriei purtând deviza „Adu-ţi aminte, trăieşte, transmite!”, motivat fiind de faptul că centenarul genocidului rimează cu intrarea într-o nouă eră, recunoaştere acestei catastrofe sângeroase de către Turcia fiind crucială. „Armenii de azi nu pot trăi doar în durerea trecutului”, mai spune pastorul care asemeni conaţionalilor săi păstrează cu sfinţenie în casă tablouri cu Muntele Ararat, simbol naţional şi biblic înrădăcinat în inimile tuturor armenilor.   

Muntele Ararat este menţionat în Biblie drept locul unde s-ar fi oprit Arca lui Noe, după încetarea potopului

Memoria trebuie ocrotită, memoria trebuie să fie împărtăşită

Aceasta este deviza asociaţiei ARAM (Asociaţia pentru Cercetarea şi Arhivarea Memoriei Armene), unică în Franţa şi care a fost creată în 1997 de către Jean Garbis Artin. Iniţiatorul asociaţiei, decedat în 2012, ajunge singur la Marsilia la vârsta de 25 ani unde începe o nouă poveste de supravieţuire după ce trece prin cumplita dramă de a-şi fi pierdut întreaga familie (compusă din 50 de persoane) şi care toată viaţa s-a străduit să adune şi să păstreze cât mai multe documente referitoare la istoria Armeniei.

Instalată în atelierul unei vechi cizmării, asociaţia creată de Jean Garbis Artin conservă cărţi, publicaţii, fotografii, discuri şi cărţi de identitate. Unul dintre cele mai preţioase documente sunt paşapoartele Nansen care conţin o ştampilă specificând faptul că posesorii apatrizi nu au dreptul decât la un bilet de întoarcere: „Ştampilă valabilă pentru o singură călătorie”. În acest loc, benevolii clasează documentele şi relicvele preţioase donate de armenii din diaspora. Scopul asociaţiei este acela de a transmite generaţiilor viitoare memoria acestei naţiuni cu un destin tulburător. Nepotul său mărturiseşte că oamenii precum Jean Garbis, dezrădăcinaţi din pământurile natale, au cultivat adevărate sentimente de admiraţie pentru limba armeană, aceasta fiind cel mai intim lucru pe care îl mai aveau. „Nu îşi puteau exprima durerea în nicio altă limbă decât armeană”, adaugă nepotul său, evocând fără să ştie vorbele celui mai profund visător al poeziei româneşti, Nichita Stănescu care spunea că „Patria mea este limba română”...  

Un alt pionier al comunităţii armene din Franţa este şi Garo Hovsépian care a creat în 1976 o asociaţie dedicată tinerilor şi culturii armene în cadrul căreia a organizat numeroase expoziţii, spectacole şi cursuri de limbă armeană. Orfan de copil, originar din Adana, acesta povestea în armeană, în paginile revistei Haratch, istorii din viaţa compotrioţilor săi exilaţi în sudul Franţei. În cadrul asociaţiei sale, Garo Hovsépian revendică cu toate forţele, pentru fiecare descendent al victimelor cumplitului genocid, necesitatea morală şi urgenţa de recunoaştere din partea Turciei a crimelor comise cu sânge rece. „Negaţionismul turc este o ofensă adusă adevărului, o insultă faţă de cele 1,5 milioane de victime cărora le trebuie oferite un certificat de deces şi mai ales un mormânt”, spune Garo Hovsépian. Mândru de rădăcinile sale, acest om transmite fără încetare tinerilor gustul luptei pentru dreptate, deoarece armenii nu pot rămâne doar un popor victimă a unui genocid teribil care este nevoit să-şi plângă neîncetat trecutul.

Un om care nu a plâns niciodată la comemorările genocidului, dar care mărturiseşte că va plânge cu siguranţă în ziua în care Turcia va recunoaşte aceste masacre oribile, este nimeni altul decât Charles Aznavour, cel mai celebru armean din Franţa şi cel mai celebru armean din lume. Renumitul artist povesteşte că în timpul genocidului familia din partea mamei a fost masacrată în totalitate, mama lui fiind unica supravieţuitoare care a avut şansa de a păşi pe drumul transhumanţei trecând mai întâi prin Grecia (unde s-a născut sora cântăreţului) şi apoi în Franţa, unde a văzut lumina zilei Charles Aznavour.

De obicei discret în afirmaţii, cu ocazia comemorării unui secol de la genocidul armean, Charles Aznavour a spus un lucru interesant:

„De când nu mai sunt armeni în Turcia, nu se mai întâmplă nimic în cultura lor: spuneţi un scriitor, un cineast, un muzician, un actor, un sculptor sau un pictor de renume mondial. Nimicind cultura armeană, au distrus şi cultura turcă!” - Charles Aznavour.

Longevivul artist este convins că într-o zi Turcia va recunoaşte aceste crime oribile, deoarece poporul turc îşi descoperă erorile propriei istorii, iar tânăra generaţie doreşte să afle adevărul. Alături de aceştia, mulţi turci îşi redescoperă originile armene şi nu le mai este frică să vorbească celor din jur despre drama strămoşilor lor. „Generaţia turcilor de azi nu are nicio vină pentru ororile comise de înaintaşii lor, dar atitudinea negaţionistă a preşedintelui turc Erdogan îi va obliga să poarte pe umeri povara morală a unor crime de care nu sunt responsabili”, afirmă cu tărie Charles Aznavour.    

Evident că trebuie să vorbim şi să scriem nu numai despre genocidul armean, ci despre TOATE genocidele. Oare cum se poate numi drama pe care o trăiesc în prezent creştinii din Orientul Mijlociu şi din pământurile musulmane?! Chiar sub ochii noştri pe aceste teritorii căzute în mâna haosului fundamentalist, curge un fluviu sinistru alimentat de sângele a mii de victime nevinovate. Până acum Occidentul s-a dovedit neputincios în faţa hidrei numite mai nou Statul Islamic şi dacă am ajuns în această situaţie este pentru faptul că precedentele crime comise în masă nu au fost pedepsite, iar călăii nu au fost aruncaţi în infern. Cine are impresia că istoria nu se repetă suferă de naivitate cronică. Istoria nu numai că se repetă ci a devenit de-a dreptul hidoasă şi bate din nou la porţile Europei. De aceea, în mod imperativ trebuie să răscolim viscerele însângerate ale istoriei nu numai pentru a face dreptate şi a oferi un mormânt victimelor nevinovate, ci pentru a ne privi şi noi copiii în ochi cu demnitate. Veşnică pomenire tuturor celor care şi-au găsit sfârşitul pământesc în împrejurări atroce!!!