Mai mult pragmatism în criza refugiaţilor

Criza refugiaţilor sirieni a început cu aproape patru ani în urmă, dar Europa a simţit efectele războiului civil abia anul acesta. Sute de mii de persoane îşi caută acum scăparea pe Bătrânul Continent, dar în acest moment nicio ţară nu pare capabilă să rezolve prea bine un fenomen scăpat de sub control.

În Ungaria, de pildă, refugiaţii au fost întâmpinaţi de tunuri cu apă, gaze lacrimogene, mâncare ca pentru animale şi multe garduri de protecţie, atragand critici si indignare pentru aceasta atitudine inacceptabila. În principal, ca răspuns la reticenţa unor state de a primi refugiaţi, Comisia Europeană a propus un sistem de distribuire pe baza unor cote obligatorii, aprobat prin vot de Parlamentul European încă de săptămâna trecută. Astfel, România ar urma să primească 4.837 de persoane, chiar dacă prin votul exprimat în urmă cu două zile, în Consiliul de Justiţie şi Afaceri Interne (JAI), Guvernul de la Bucureşti s-a opus.

Însă, între reticenţa şi chiar agresivitatea unor state la adresa refugiaţilor şi propunerile imprudente ale unor oficiali europeni, România a decis să adopte, prin vocea preşedintelui Klaus Iohannis, o înţeleaptă cale de mijloc, bazată în primul rând pe realism şi pe respectarea deciziilor voluntare ale statelor. 

Astfel, este limpede că ţara noastră poate găzdui un număr rezonabil de refugiaţi, dar problema care se ridică este legată de condiţiile în care vor trebui să trăiască aceşti oameni şi, mai important, de integrarea lor. Corturile pe câmp şi o hrană frugală reprezintă soluţii de moment, dar în niciun caz nu sunt perspective care pot fi luate în calcul pe termen lung. În acelaşi timp, adevărata miză pentru un stat în ceea ce priveşte refugiaţii o reprezintă integrarea lor în viaţa comunităţilor. Or, din acest punct de vedere, sunt semne serioase de întrebare cu privire la capacitatea actuală a statului român de a integra un număr consistent de refugiaţi, asta presupunând că exact acest lucru şi-l doresc cei fugiţi din calea războiului. 

Privită în acest context, fermitatea preşedintelui Klaus Iohannis în privinţa propunerii de a accepta doar 1785 de refugiaţi se baza pe un calcul foarte clar, ţinând cont de datele de mai sus. Totuşi, chiar dacă nu a avut câştig de cauză în JAI, România a refuzat, tot prin vocea preşedintelui, să continue o luptă de uzură şi, în ultimă instanţă, pierzătoare. După votul exprimat în JAI, Slovacia şi Cehia, de exemplu, au decis să atace la Curtea Europeană de Justiţie cotele impuse, o cale pe care ţara noastră nu o va urma.

În acest moment, provocarea pentru România este de a găsi cele mai bune soluţii instituţionale şi practice pentru a rezolva chestiunea refugiaţilor, astfel încât integrarea lor să aibă loc cât mai uşor cu putinţă. Panica şi spaimele apocaliptice nu îşi au locul, mai ales dacă ţinem seamă că România reprezintă pentru refugiaţi doar o destinaţie de tranzit, obiectivul primordial fiind asistenţa socială mult mai generoasă oferită de statele occidentale.

Chiar şi sub beneficiul acestei precauţii, situaţia refugiaţilor se va agrava considerabil în perioada următoare, în condiţiile în care războiul civil din Siria nu dă semne că va înceta prea curând. Din acest motiv, este clar că la nivelul clasei politice şi al societăţii civile este nevoie de mai mult pragmatism şi, în mod concret, de realizarea unei strategii pe termen lung,care să facă faţă provocărilor şi care să poziţioneze România ca un jucător cu o voce importantă pe scena europeană.