Magda by Gianina - activism pe proiect

S-a câștigat un proiect. S-a făcut feminism. Cam așa a sunat povestea activismului feminist multă vreme. AFCN-ul să trăiască. El a fost o vreme sursa progresismului românesc. Cantonat în cercuri foarte elitiste, feminismul era accesat de profesoare universitare, regizoare, activiste, poete, actrițe. Pe proiect. Ceea ce recentul spectacol al regizoarei Gianina Cărbunariu – „Magda – by Gianina” – arată este că nici măcar asta nu se mai poate.

Da, s-a câștigat un proiect. Pentru că pentru orice pe lumea asta îți trebuie niște resurse. Oricât de mult am dori să trăim cu imagini idilice despre artă ca activitate „spirituală”, arta cere resurse. Dar proiectul nu acoperea chiar toate costurile de producție, pentru că banii sunt extrem de puțini. Și atunci, teatrul care ar fi trebuit, la rândul lui, să aloce resurse pentru finalizarea proiectului a decis că nu e rentabil.

Rentabilitate. Eficiență. Crearea conștiinței de clasă. Profitabilitate. Promovarea eticii și echității socialiste. Ziduri. Economice sau politice. Între care trebuie să faci artă, feminism și ce ți-o mai trece prin cap.

Spectacolul „Magda – by Gianina” este de văzut neapărat. El nu are cum să fie… spectaculos. Că n-au fost bani de costume, de decoruri, de efecte speciale. Nici măcar de actori. Dar el spune povestea noilor tipuri de constrângeri cu care oamenii creativi trebuie să lupte.

Feminismul pe proiect ne-a vândut o vreme iluzia că ne rugăm de stat să ne dea niște bani cu care să creștem gradul de conștientizare cu privire la injustiția socială, discriminare, reprezentare inegală, dublu standard, masculinizarea profesiilor de prestigiu. Dar acum nu mai sunt bani nici măcar pentru a duce proiectul la capăt. Pe lângă chinuitoarele aplicații și explicații, și bugete și justificări, și chitanțe, acum nu mai sunt bani să terminăm proiectul.

Și atunci îl facem, vorba aia, „pe sărăkie”: cu regizoarea care ne spune povestea proiectului. Singură. Măcar are sală, masă, față de masă, microfon, lumini. Tot e ceva. Și poate că povestea din spatele spectacolului de feminism pe proiect care n-a mai fost să fie este la fel de importantă, dacă nu mai importantă, decât proiectul însuși. The making of project-funded feminist theatre – asta e povestea care de regulă se spune la final. E despre facerea produsului artistic. Aici n-au mai fost bani de produs final, așa că s-a trecut direct la poveste.

Spectacolul, ca și proiectul câștigat (Arhiva feministă de teatru FEM100), este despre recuperarea regizoarelor care au activat în teatrele din România. E despre luptă. Căci profesiile masculinizate de mare prestigiu, cum este cea a regizorului de teatru, trebuie cucerite, trebuie făcute să deschidă ușa către femei. E o mare problemă și cu această luptă în care luăm bani de proiecte ca să câștigăm individual o luptă care ar trebui să aducă beneficii pentru toate femeile. Dar e așa de absurd, până la urmă, acest sistem de finanțare concurențială care ne pune unii la gâtul altora pentru a lupta în direcția unor țeluri… comune! Adică eu câștig loc la masă în sistemul nedrept și ajung să împart cu bărbații porții egale de inegalitate, cum ne avertiza Nancy Fraser. Dar acesta este feminismul liberal. Concurență, eficiență, proiect, obiective măsurabile.

Spectacolul are în centru o regizoare care a reușit în anii în care părea că are loc o „relaxare” a autoritarismului, odată cu venirea la putere în 1965 a lui Nicolae Ceaușescu, să deschidă ușile experimentului teatral printr-un proiect extrem de îndrăzneț. O scurtă perioadă de timp, prin zăbrelele autoritarismului vremii a pătruns o lumină. Era o vreme în care România își permitea să investească și în teatru și în experiment. Așa se naște, în 1968, teatrul Podul (era literalmente situat în podul Casei de Cultură a Studenților). Magda Bordeianu beneficiază de sprijinul pictorului-scenograf Iosif Munteanu, decedat prematur la doar 24 de ani, ale cărui idei de decorare a spațiului de joc, dar și a culoarului care ducea către sala de spectacol s-au distrus, din păcate, după moartea acestuia.

Gianina Cărbunariu face o lectură performativă a documentelor, declarațiilor și discursurilor care țes povestea anului de grație 1968, când Magda Bordeianu reușește să pună bazele unui proiect teatral extrem de inedit și creativ la acea perioadă. Pentru că îi era greu să lucreze cu actorii profesioniști care nu erau prezențe constante, îi vine ideea să deschidă spațiul ei de experimentare teatrală către studenți de la alte facultăți. Scriind cu însuflețire autorităților o pagină – nu o laborioasă aplicație, cum se scrie azi la AFCN –, Magda Bordeianu convinge conducerea Casei de Cultură a Studenților, Uniunea Tineretului Socialist și Uniunea Asociațiilor Studențești Comuniști din România că proiectul ei este unul acceptabil.

Cum era de așteptat, în jurul oricărui proiect de creație inedit se nasc tot felul de povești paralele, iar experimentul teatral avea să se termine la fel de brusc cum începuse. Cenzura, povara de a fi unica femeie regizor într-o mare de „creatori consacrați” o exclud până la urmă pe Magda Bordeianu din peisajul teatral. În 1980 pleacă din România.

Magda Bordeianu este o prezență destul de discretă în spectacol. Înțelegem ce s-a întâmplat în podul Casei de Cultură a Studenților prin mărturiile directorului Jurconi, prin înfierarea adusă de nimeni altul decât Ion Iliescu, ministru pentru tineret la acea vreme, din mesajele pe care Magda Bordeianu le primește peste ani și ani de la momentul de deschidere și experiment teatral pe care l-a creat.

Cum Magda Bordeianu s-a ferit să se întoarcă la momentul în care întreaga breaslă s-a întors împotriva ei și a înfierat-o, Gianina Cărbunariu suplinește acest refuz de retrăire a experienței nedreptății prin apel la, din păcate, nenumăratele situații în care, azi ca și ieri, autoritățile caută să împingă potențialul critic al artei cât mai departe de putere. Să căutăm teme frumoase, că sunt atâtea, de ce să aducem în discuție tocmai teme din care autoritățile nu ies chiar bine? De ce să ne concentrăm fix pe evenimentul din orașul multicultural românesc în care o tigroaică scapă de la grădina zoologică și, după câteva ore de libertate, e împușcată mortal de autorități? E nedrept față de autorități. Căci teme frumoase sunt multe. Și arta trebuie să fie veselă și încântătoare. Unde e potențialul comic într-o asemenea poveste?

Spectacolul este de urmărit, indiscutabil, pentru povestea caleidoscopică și provocare: a murit cenzura? Cât de „naturală” este gloria regizorală masculină într-un sistem croit strâmb? Și, desigur, deși poate n-a fost sau nu a reieșit destul de clar, cum e cu feminismul pe proiect, cu activismul care trăiește cât timp trăiește proiectul?