Magazinele de vise

Vânzătorii de vise nu se mai mulţumesc să aştepte la gard, au ajuns să intre în şcoală.

Pe lângă gardurile şcolilor, stau nişte oameni răi care îi aşteaptă pe elevi să iasă de la ore, pentru a le oferi droguri – gratis la început, iar mai apoi, când devii dependent, trebuie să plăteşti. Ei sunt dealerii, vânzătorii de vise, iar această imagine este, în cea mai mare parte, o minciună. Vânzătorii de vise, în schimb, sunt reali.

Este o minciună pentru că dependenţa de substanţe nu este un fenomen predictibil – nu toţi oamenii care consumă o substanţă fie ea alcool, cafea sau heroină ajung să devină dependenţi de acea substanţă. Unele droguri au un potenţial mai mare de a induce dependenţă decât altele – halucinogenele (lsd, psilocibină) au un potenţial extrem de redus, în schimb heroina, cocaina sau nicotina se plasează în extrema opusă, fiind înalt adictogene.  La mijloc, alcoolul sau cannabisul induc dependenţă la aproximativ 10% din consumatori. Nimeni nu ştie dinainte ce reacţii psihice poate declanşa contactul cu o substanţă, pentru că în acest proces mai sunt implicate două seturi de variabile: persoana consumatorului (fragilitatea lui genetică, vârsta la primul contact cu substanţa, dispoziţiile de temperament, construcţia personalităţii sale) şi, respectiv, mediul de viaţă al acestuia (grupul de prieteni, nivelul de stress, ancorarea sa într-o reţea de sprijin – familie, profesie, comunitate).

Este o mincină şi pentru că dependenţa nu este un proces care se întâmplă de azi pe mâine. Cei care sunt dependenţi de o substanţă (nicotina, de exemplu) ştiu că după momentul primei ţigări pot trece luni şi ani de zile până când ajungi să resimţi panica disperată a  sevrajului. În acest timp, consumatorul se simte în control şi se comportă ca atare, deşi, treptat, capacitatea sa de a decide liber asupra consumului devine tot mai limitată.

Realitatea este că drogurile îşi fac drum spre potenţialii consumatori prin vehicule mult mai ingenioase şi mai insidioase, iar dintre acestea aş numi aici propria dorinţă a tinerilor, veche de când lumea, de a experimenta noul şi interzisul, de a trece dincolo de limită, de a deschide uşa lupului pentru a-l privi în ochi.

Există totuşi vânzători de vise. Cu regularitate, o dată la câteva luni, primesc un e-mail în care mi se spune, de exemplu, aşa: ”Stimate domnule doctor, aş dori să vă informez că avem două posturi vacante de psihiatrie în spitale publice, pe coasta estică a Suediei. Spitalele sunt foarte moderne, echipate cu cea mai nouă tehnologie, cu o cultură activă a dezvoltării profesionale şi focus pe integrarea rapidă a noilor angajaţi. Spitalele oferă salarii atractive...” Pentru un absolvent sau tânăr specialist proaspăt ieşiţi de pe porţile unei facultăţi româneşti de medicină este foarte greu să rezişti vocii acestui vânzâtor de vise care te aşteaptă la gardul care desparte viaţa de student sau rezident de cea de medic practicant.

Recent, un editorialist britanic observa acelaşi fenomen: la ieşirea de pe băncile facultăţilor, marile firme de consultanţă financiară, băncile, corporaţiile oferă droguri absolvenţilor, iar drogul este mereu acelaşi – bani sau promisiunea obţinerii lor facile şi rapide. Referindu-se la deturnarea idealurilor colegilor săi sub asaltul vânzătorilor de vise, autorul rememorează: ”la început, spuneau că o vor face pentru un an sau doi, ‘cât să-mi achit datoriile’. Apoi adăugau ‘şi împrumutul pentru casă’. Mai târziu: ‘Vreau să ajung în situaţia de a nu mai avea griji financiare’. După câţiva ani, ‘o fac pentru familie’. Acum, la mijlocul vieţii, spun ‘Ce? Alea erau nişte vise de student!’.” Cu substanţele e la fel – la început, este ”doar un pic, din când în când, să mă distrez cu prietenii”, apoi ”am nevoie să mă  ajute să trec peste o perioadă mai proastă”, iar în final ”e singura mea plăcere şi, până la urmă, de ceva tot trebuie să mori”. Dacă cineva va spune că una e să munceşti pentru un fond de investiţii şi e altceva să tragi pe nas, voi răspunde că, în esenţă, ambele sunt comportamente (auto)distructive motivate de obţinerea de satisfacţie rapidă şi menţinute prin raţionalizări de tot felul, pentru că schimbarea este percepută ca fiind o ameninţare mult prea mare şi un dezechilibru imposibil de gestionat după o perioadă de consum atât de îndelungat.

Aş putea să mai amintesc aici nenumăratele oferte de gratuităţi pe care vânzătorii de vise le fac agăţaţi de gardurile pe lângă care trecem zilnic în vieţile noastre. În tinereţe, am fumat zeci de pachete de ţigări oferite gratis de domnişoare în fuste scurte şi bluze decoltate. Promoţii, mostre, super-oferte, trăim într-un timp în care totul e gratis, nimic nu mai costă, cel puţin nu acum.

Satisfacţia e garantată, spune vânzătorul de vise. Ca în povestea lui Pinochio, putem să ne jucăm gratis în parcul de distracţii şi o facem, indiferenţi la dimineaţa care va urma când, transformaţi în măgari, vom munci ore suplimentare şi weekend-uri pentru a sălta cifra de afaceri a unui holding din Arabia Saudită.

Iar când nu mai putem, vânzătorii de vise au, din nou, soluţia: ”Viaţa de zi cu zi mă oboseşte. Vacanţele îmi aduc fericirea” îmi spune reclama unei linii aeriene şi îmi arată imaginea unei femei relaxându-se într-un hamac, în timp ce soţul aleargă cu copiii pe plajă. Tot droguri, dar de data asta cu bani!

Cât despre colegii mei mai tineri, vânzătorii de vise nu le spun niciun cuvânt despre izolare, despre singurătatea emigrantului din Est într-o ţară din Vest, despre traiul între două culturi când simţi că nu aparţii de fapt nici uneia. ”English jobs for English people” au fost cuvintele auzite de o prietenă psihiatru de la şefa serviciului unde aplicase pentru o poziţie superioară, când a îndrăznit să creadă că poate mai mult decât să completeze reţete.

Vânzătorii de vise nu se mai mulţumesc să aştepte la gard, au ajuns să intre în şcoală. ”Ceva uşor şi care să facă mulţi bani” este răspunsul pe care îl primesc adesea de la tinerii pe care îi întreb despre planurile lor de viitor. Vânzătorii de vise au ajuns la copiii noştri, dar noi stăm liniştiţi, doar s-au închis magazinele de vise, nu-i aşa?