Maestrul visează la statuia sa

0
0

Maestrul e în reverie. Maestrul nu poate fi deranjat! Maestrul se gândeşte la ce statuie i-ar plăcea să i se construiască. Să fie una simpla, doar un bust? Poate ceva mai complex, EL stând pe o bancă şi întrebându-se retoric: „de ce nu i-au făcut pigmeii statuia mai devreme?“ Sau poate imortalizat ecvestru, călarind până la epuizare gloria de mult apusă.

Viaţa a fost bună cu Maestrul. Nu i-a lipsit niciodată de pe masă ceafa de porc. Nu i-a lipsit nici whiskey-ul cel fin şi nici vinul de buturugă. I s-a cântat în surdină, i s-a cântat în gazetă, i s-a cântat şi la Cenaclu. Până în decembrie `89 nu i s-a cântat la televizor, pentru că acolo îl cânta el pe cel al cărui nume a uitat astăzi că l-a cântat. Acum vrea să îşi audă numele peste tot, pentru că e un om de cultură, un scriitor consacrat, o valoare de patrimoniu.

Apropierea dispariţiei fizice şi lipsa unei opere solide, de care să îşi aducă aminte cei care le supravieţuiesc, îi transformă în nişte abuzatori siniştri care îşi închipuie că le suntem datori cu ceva. Dincolo de mizeria morală pe care au lăsat-o în urmă, trăiesc cu iluzia că suntem generaţii care nu au altceva mai bun de făcut decât să le schimbe lor scutecele. Încep să invoce divinitatea în justificări ilare, se autocomplimentează între ei pentru opere închipuite şi mormane de maculatură cu pretenţie de literatură valoroasă.

Revoltător e că degeaba aştepţi să dispară, să nu îi mai auzi bălind după funcţii şi recompense pe la televizor sau prin ziare. Colesterolul îi ignoră şi stresul vieţii moderne nu îi afectează. Sunt nemuritori, iar dacă printr-o întâmplare trec la cele sfinte, are grijă primăria să le zidească rapid o statuie şi să schimbe numele unei străzi cu cel al marelui dispărut. Mihail Sadoveanu, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu sunt şi acum printre noi. Titani ai mersului de râmă şi degrabă invocatori de neam şi de ţară au cerut şi au primit tot ce au dorit în schimbul adulaţiei regimului comunist pe care l-au slujit cu dăruire şi plăcere. Nu ai voie să comentezi, să discuţi, să te retragi scârbit din faţa lor, pentru că trădezi naţiunea sau eşti plătit de iluzorii forţe obscure care vor să distrugă marea noastră cultură.

Armatele de brebani însoţite de slugi fidele (critici rataţi, admiratori de Poponeţ), care le apără statuile nezidite, decid ce e talent şi ce nu e. Cultura e monopolul lor. Literatura nu există în afara amintirilor de la chiolhanurile lor din tinereţea de acum 40 de ani. Vor la ICR, la Ministerul Culturii, la Uniunea Scriitorilor şi, dacă s-ar putea, ar dori să se vadă măcar un pic în conducerea unui Minister al Talentelor, de care s-ar folosi pentru a-şi tipări la infinit operele plicticoase, îmbâcsite de praf şi lipsite de orice valoare.

Pe veşnica listă de propuneri pentru premiul Nobel din partea Uniunii Scriitorilor nu lipsesc, an după an, Breban şi Vosganian.

Şi-au construit o Cabală a culturii în care spuneai ca ei sau nu existai. Au dispărut zeci de poeţi şi scriitori, infinit mai talentaţi decât ei, pentru că nu au acceptat să le care lor pungile şi să le ţină scaunul la chermezele monstruoase la care se dedau prin Casele de Creaţie puse cu dărnicie la dispoziţie de înţelegătorul Partid Comunist. Şi acum s-au întors. Puric la Naţional, mai ortodox şi mai încrâncenat, Breban la ICR, mai viperos şi mai josnic decât erau cenzorii Epocii de Aur. S-au întors să ne arate că nu putem scăpa de ei, că nu vom avea niciodată o lume normală, pentru că ei sunt pretutindeni. Cum a reînviat puţin lumea culturală la noi cum au pus mâna pe trafalet că să văruiască tot ce nu le aparţine. Teama de ridicol nu îi sperie. În schimb teama că vom recunoaşte public răul pe care l-au făcut îi înspăimântă.

Pe veşnica listă de propuneri pentru premiul Nobel din partea Uniunii Scriitorilor nu lipsesc, an după an, Breban şi Vosganian. Unul s-a urcat recent cu picioarele pe singurele produse culturale care au rezistat în ultimii 25 de ani, iar celălalt s-a urcat în trenul de Moscova ca să participe la parada lui Putin. Ce ne-ar mai mirui amândoi dacă ar avea ocazia. Cum ne-ar mai pune să recităm din operele tovarăşului.

Şi aceştia sunt oamenii care l-au ucis pe Mihai Eminescu cu ajutorul programei şcolare. Tot ei sunt cei care i-au făcut o statuie virtuală lui Nichita Stănescu şi stau cu poliţia locală să o apere de orice critică. Ei sunt cei care încearcă să omoare orice urmă de creativitate, de teama de a nu îşi pierde privilegiile atunci când se va descoperi că nu sunt decât nişte impostori. Au confiscat tot şi aşteaptă să le mulţumim în genunchi pentru că există. Nici prin cap nu le trece că au ajuns să distrugă şi ce a fost bun din acele vremuri. Nu mai ai voie să vorbeşti, să critici şi să nu îţi placă. Eminescu se înghite în opere complete. Nichita e integral sau deloc. Refuzi? Eşti exclus din corpul naţiunii. I-au zeificat şi au interzis orice discuţie din jurul lor. Totalitarism cultural.

Trăim într-o lume plină de râme literare care se autoprezintă drept monştri sacri. O să trăim mai normal şi mai echilibrat atunci când statuia lui Păunescu din Parcul Icoanei o să dispară, când Breban nu o să mai apară la televizor, iar nostalgiile comunist-literare se vor consuma în grupuri restrânse, la cimitirul Ghencea, cu ocazia lui 26 ianuarie.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite