Macerata în roşu

Este semnul sub care se desfăşoară între 19 iulie şi 11 august cea de-a 55-a ediţie a renumitului Festival maceratez de operă, una din mândriile regiunii italiene Marche. Un roşu al dorinţei şi pasiunii, aşa cum l-a imaginat noua conducere managerială, Luciano Messi, Sovrintendente, Barbara Minghetti, Director artistic şi Francesco Lanzillotta, Director muzical.

O echipă care şi-a propus un program complex, definit ca pandant între tradiţie şi modernitate, prin exprimări contaminante între arte şi societate pe un parcurs creativ intergeneraţii. Prin roşul pasiunii, energiei, personalităţii, încrederii în propria persoană, ce a venit după verdele de anul trecut, culoarea naturii, în timp ce în 2020 genericul se anunţă a fi #BiancoCoraggio (#Albul curajului).

Opera a fost reprezentată de trei titluri, „Rigoletto“ şi Macbeth“ de Verdi, „Carmen“ de Bizet, fiecare programat de câte patru ori, cărora li s-au adăugat manifestări diverse ce au implicat nu numai marea Arenă Sferisterio, cu acustică naturală pentru cele 3000 de locuri, ci şi întregul oraş. Remarc avanpremierele lirice pentru tineri (idee ce ar fi bine de împrumutat şi la noi), concertele de dis-de-dimineaţă, recitalurile de chitară, jazz, concertele unei formaţii cu 100 de violoncele, expoziţiile, dialogurile culturale şi... întâlnirea cu astronautul italian Paolo Nespoli etc., în locaţii variate precum Teatro Lauro Rossi, Teatro Helvia Regina, Terrazza del Palazzo degli Studi, Piazza della Libertà, Bottega del Libro, Palazzo Ricci, Parco de Villa Cozza, Palazzo Buonaccorsi... Greu de enumerat.

În seara de 1 august, sub genericul #RossoDesiderio (#Dorinţa Roşie), Macerata a prins viaţă şi în stradă, localnicii s-au îmbrăcat în roşu, turiştii avertizaţi prin pliante şi afişe, de asemenea, unii au apărut costumaţi în costume de carnaval, centrul s-a închis traficului rutier, păzit de poliţişti, carabinieri, pompieri şi echipaje de prim ajutor. Era o aglomerare şi o atmosferă de Rambla barceloneză. În Piazza Mazzini, pe Corso Cairoli şi străzile adiacente, voie bună în valuri de mâncare şi băutură. Impunătoarea intrare în Arenă era iluminată în roşu. Se produceau dansatori, acrobaţi pe sârmă între clădirile istorice, grupuri de yoghini, reprezentanţi ai şcolilor de tango argentinian, se ascultau înregistrări celebre de operă, dar şi vocile unor amatori care cântau arii live în stradă. Şi multe altele. Macerata pulsa, vibra de emoţie.

Scenă din primul act

„Rigoletto“...

... a poposit în seara următoare, anunţat de un vânt marchigian destul de tăios, totuşi nu precum mistralul încercat de mine la Orange acum circa 20 de ani. A avut rolul de a îndepărta ameninţătorul plafon gros de nori şi a făcut posibilă începerea spectacolului, punând însă la grea încercare soliştii şi publicul.

Un „Rigoletto“ ce se petrece într-o Luna Park din zilele noastre, prin producţia mai veche, din 2015, datorată regizorului Federico Grazzini, cu decoruri de Andrea Belli, costume semnate Valeria Donata Bettella şi în luminile lui Alessandro Verazzi. Reluarea a aparţinut lui Ludovico Gobbi.

Cu economie de obiecte pe uriaşul platou (o rulotă – casa Gildei şi a tatălui ei, o autofurgonetă de vândut burgeri şi alcooluri – proprietatea lui Sparafucile şi a Maddalenei, o gheretă servind drept casa de bilete a parcului de distracţii şi două bănci, utile pentru duetul Gilda-Rigoletto, dar şi pentru scena de amor intens dintre Duce şi Maddalena), acţiunea a fost translatată în lumea de astăzi a circului şi periferiilor oraşului. Clovnul deloc ghebos era Rigoletto. Cu toată transmutarea temporală şi spaţială, spectacolul a funcţionat şi a atras, tocmai prin respectarea aidoma a tramei, a profilurilor caracterologice ale eroilor, prin restituirea unei atmosfere posibile în contemporan.

Primul act a propus o orgie cu fete în rochii sclipitoare şi sexy la „palatul“ Ducelui de Mantua, în timp ce ultimul s-a desfăşurat în mod clar pe centura oraşului, în care traseistele – figurante alese pe măsură - îşi căutau clienţi. Însăşi Maddalena era una dintre ele, poate un fel de şefă, recomandată prin atitudinea de superioritate şi look-ul pe măsură, cu un „physique du rôle“ rar întâlnit pe scenele de operă (mezzosoprana Martina Belli).

După o mizanscenă totuşi cuminte, ciudăţenia a apărut când Rigoletto a dat să deschidă sacul livrat de Sparafucile, dar Gilda a apărut în carne şi oase din spatele maşinii-bar care tocmai plecase fără şofer (electrică, desigur), întrucât banditul şi sora lui ieşiseră mai înainte, pedeştri, din cadru. Aşa au fost ultimele pagini în care soprana a primit lovitura fatală pe un La bemol acut, nescris şi neuzual, iar baritonul a rostit celebra exclamaţie finală „Ah, la maledizione!“ într-o variantă iubită de public, Sol-La bemol înalte, monumentale şi răscolitoare.

Un bariton de clasă şi viitor

Mongol, 33 de ani, multiplu laureat la prestigioase concursuri internaţionale, „Ceaikovski“, „Operalia – Plácido Domingo“, „Cardiff Singer of the World“, Amartuvshin Enkhbat a fost Rigoletto desprins din marile practici italiene. Pornind de la un glas bogat în armonice şi cald ca timbralitate, egal, cu treceri insesizabile între registre către acute ample, cântul a avut o rară diversitate de nuanţări, exprimate frază de frază (contrastant în monologul „Pari siamo“, afectuos în duetul cu Gilda sau scena cu Giovanna „Deh non parlare al misero“, „Ah! veglia o donna, questo fiore“), de la moliciuni în mezzavoce la autoritate de forţă. Plin de accentuări, dar şi demn („Miei signori... perdono“) în aria „Cortigiani“, duios în duetul cu Gilda („Piangi, piangi fanciulla“) şi cu final exploziv şi impetuos, La bemol înalt în „Sȉ, vendetta, tremenda vendetta“, Enkhbat a construit toate desenele melodice cu rară minuţiozitate şi atenţie la redarea expresivă a textului. Iată, ca simplă pildă, cât de îndurerat a rostit fraza „... l'ameresti ancora?“, care trece de obicei neobservată în ultimul act! Se anunţă o mare carieră.

Fără să mă transform în Beckmesser, aş spune că dacă îi lipseşte, poate, ceva, ar fi metalul din voce, dar incisivitatea cântului i-l va suplini.

Rigoletto şi Gilda

Cu alură de şcolăriţă, Gilda Claudiei Pavone a restituit personajului luminozitatea, candoarea şi dăruirea, într-o lectură lirico-lejeră cu frazare frumoasă, fluidă şi bună proiecţie a sunetului. Aria „Caro nome“ a avut culoare gingaşă şi nostalgică, iar vocalizările acute au fost fără reproş. Finalul duetului „Si, vendetta, tremenda vendetta“, Mi bemol supraînalt, s-ar fi dorit mai convingător. Probabil că de aceea soprana a adăugat acuta suplimentară din finalul operei.

Tenorul Enea Scala a cântat rolul Ducelui cu dezinvoltură, demonstrând preparative belcantiste printr-un legato exemplar ce a înzestrat vocea de aleasă calitate, cu acute uşor vibrante. Păcat că în duetul cu Gilda, neatent, a greşit intrarea replicii „Adunque amiamoci donna celeste“, regăsindu-se după numai câteva măsuri, graţie dirijorului Giampaolo Bisanti, foarte precis. Un Re bemol acut a încheiat pagina, ca demonstraţie a extensiei glasului.

Ducele de Mantua        

Da, tenorul serii s-a arătat drept exponent al belcantoului romantic şi printr-un cantabile plăcut al ariei „Parmi veder le lagrime“ urmată de cabaletta „Possente amor mi chiama“, totuşi uşor distonantă şi finalizată fără acuta de tradiţie, fapt sancţionat de public.

Cu glas de contrală veritabilă, Maddalena a asigurat potrivita şi accentuata pătrundere sonoră a notelor grave din mica scenă conflictuală cu Sparafucile, cheia vocală a rolului.

Maddalena, Gilda şi Sparafucile        

În rolul banditului, basul Simón Orfila a cântat bine, dar aşteptatele „pedale“ din primul act („Sparafucil“) şi al treilea („Buona notte“) au fost estompate.

Celelalte personaje au fost întrupate de Alessandra Della Croce (Giovanna), Seung-Gi Jung (Contele Monterone), Matteo Ferrara (Marullo), Vasyl Solodkyy (Matteo Borsa), Cesare Kwon (Contele Ceprano), Anastasia Pirogova (Contesa Ceprano), Gianni Paci (Uşierul), Raffaella Palumbo (Pajul Ducesei), toţi la fel de mobili ca şi principalii, având în vedere spaţiile uriaşe de parcurs pe scena macerateză.

Dirijori, ansambluri

În fosă, Giampaolo Bisanti s-a dovedit a fi un valoros „maestro concertatore e direttore d'orchestra“, cu analitică profundă a partiturii, rezultantă în lecturi expresive, bazate îndeosebi pe calitatea „cordarilor“, ce şi-au regăsit rapid puritatea şi fineţea sunetului (introducerea la recitativul „Ella mi fu rapita!“) sau tentele evocatoare dinaintea ariei Gildei „Tutte le feste“. Tempourile alese de Bisanti au dat echilibru şi corectă atitudine dramaturgică.

Pregătit de Martino Faggiani şi Massimo Fiocchi Malaspina, Corul Liric Marchigian „Vincenzo Bellini“ a adus o interpretare nuanţată şi amănunţit redată. Mă gândesc acum la câteva detalii elocvente, precum rostirea plină de curiozitate afişată la intrarea lui Borsa (actul I), la un superb sotto-voce al corului „Zitti, zitti“ însoţit de crescendo-uri şi retrageri imediate (finalul aceluiaşi prim act), la cântul în mezzoforte al povestirii răpirii Gildei (actul secund), dovezi de rafinament.

După „Rigoletto“, în serile următoare, pe Arena Sferisterio din Macerata au urmat „Carmen“ şi „Macbeth“. Oare cu ce suprize?

(fotografiile din spectacol – Zanconi)