Macerata cine-muzicală

0
0
Jan Lisiecki
Jan Lisiecki

Cea de-a 58-a ediţie a festivalului maceratez a avut în acest an o compunere alambicată, concerte simfonice, instrumentişti puţin cunoscuţi, dar dovediţi faimoşi, operă, film, dans, muzică vocală acompaniată la chitară şi baterie

Mari dirijori, Zubin Mehta, Myung-Whun Chung la pupitrul unor orchestre celebre, Maggio Musicale Fiorentino sau Santa Cecilia, Filarmonica Gioachino Rossini condusă de Donato Renzetti, directorul muzical al festivalului, operele „Tosca”, „Bărbierul din Sevilla”, „Paiaţe” etc., totul a dat strălucire nocturnelor din „misterioasa” regiune Marche, situată între Apenini şi Adriatica.

Între 19 iulie şi 21 august, festivalul a gravitat în jurul renumitei Arene Sferisterio (3000 de locuri, 1823, stil neoclasic) şi teatrului Lauro Rossi (550 de locuri, 1765-1774, arhitectură tipic italiană a auditoriumului, restaurat cel mai recent între 1984 şi 1989).

Lauro

Jan Lisiecki, un mare pianist la numai 27 de ani

Canadian de origine poloneză, tânărul a apărut la Lauro Rossi în dublă ipostază de solist şi dirijor al Filarmonicii Gioachino Rossini, pentru integrala concertelor beethoveniene. Am urmărit cea de-a doua seară, în care au fost programate nr. 3 în do minor, op. 37 şi nr. 5 în Mi bemol major, op.73, „Imperialul”. O întâlnire de vis în care Lisiecki a sedus printr-o diversitate de nuanţe, bazate pe o tehnică exemplară şi o concepţie în care clasicismul Titanului a transpărut îndeosebi în primul opus.

„Allegro con brio” din Concertul nr. 3 a avut rafinamente şi contraste în special în cadenţa ce a pornit de la poetic la efluvii în crescendo. Contemplativ în „Largo”, Lisiecki a continuat expresia fină, farmecul captivant. Vertiginos atacată, dar cu sunet omogen şi rotund, ultima mişcare „Rondò. Allegro” a adus alternanţa estompărilor cu vigoarea din cadenţă.

Supranumele de „Imperial” a găsit în Jan Lisiecki o tălmăcire cu adevărat purtătoare de coroană, venită în primul rând prin tempii alerţi ce au susţinut avalanşele sonore făcând pianul să sune ca un întreg ansamblu, plin de grandoare de înaltă ţinută. După prima mişcare „Allegro”, cea de-a doua, „Adagio un poco moto”, s-a văzut continuată în accente de aceeaşi sorginte, cu un final topit în neant. Ultima secvenţă „Rondò. Allegro” a confirmat fluxurile majestuoase.

Reveria din cel de-al treilea concert s-a întors odată cu bis-ul acordat la insistenţa publicului, „Nocturna nr. 21 în do minor” de Chopin, o altă specialitate a tânărului maestru.

Nu-mi doresc decât ca noii diriguitori ai Festivalului George Enescu să-l invite cât mai rapid pe Jan Lisiecki. Poate chiar la ediţia din 2023.

Merna Kennedy şi Charlie Chaplin în „The Circus”

Merna

Leoncavallo şi Chaplin

Poate părea stranie asocierea pentru un duplex cine-liric, dar creaţiile geniale ale unui imens creator ca Charlie Chaplin sau al unui remarcabil compozitor verist ca Ruggiero Leoncavallo pot justifica selecţia şi apropierea, mai ales vorbind de lumea comedianţilor de circ. Chiar dacă „Paiaţe” era obişnuit reprezentată în cuplaj tradiţional cu „Cavalleria rusticana” mascagniană.

Aşa că seara a debutat cu proiecţia pe peretele marii Arene Sferisterio a celebrei producţii United Artists din 1928 a filmului mut „Circul” („The Circus”) avându-l pe Chaplin în multiple faţete, regizor, autor, scenarist. editor, selecţioner al muzicii şi. bineînţeles, actor în rolul Vagabondului, alături de alte vedete ale epocii, ca Merna Kennedy, Harry Crocker, Allan Garcia, Henry Bergman ş. a. La Macerata a fost prima execuţie absolută live a partiturii muzicale originale restaurate de dirijorul Timothy Brock, care a condus FORM-Orchestra Filarmonică Marchigiană., ţinând să restituie originalul deşi, se ştie, însuşi Chaplin făcuse un nou aranjament muzical în 1967.

Spencer

Inedita coloană sonoră iniţială a cuprins un colaj de pagini din opera „Paiaţe”– în primul rând ca generic al filmului, apoi alături de secvenţe de Grieg, Bizet, Wagner, din nou Leoncavallo, dar şi de Scott Joplin, printre alţii. Întrucât Charlie Chaplin a fost autorul iniţial al selecţiei muzicale se poate spune că, după aproape 100 de ani, acesta a fost inspiratorul însoţirii film-operă din 2022. Prezenţa muzicii din „Paiaţe” şi însăşi tematica subiectului acţiunii au făcut ca regizorul Alessandro Talevi să înlănţuie cele două titluri într-o combinaţie, deşi ideatica şi finalurile sunt complet divergente. La Chaplin, gagurile triste, generozitatea Vagabondului rămân definitorii şi acesta renunţă la propria-i pasiune pentru acrobata Merna, în timp ce la Leoncavallo, tragicul încheie opera prin celebra zicere „La commedia è finita” rostită, în viziunea lui Talevi, de Tonio în locul lui Canio. Tonio, psihopatul, care după ce Canio îi ucide pe Nedda şi Silvio, face... curăţenie, împuşcându-i pe însuşi Canio, pe Arlechinul Peppe, după care se sinucide. Carnagiu total, provocat desigur şi de apariţia Neddei în superba rochie aurie de seară, cadou de la Silvio, după ce-şi aruncase cu dispreţ costumul de Colombină. Sunt cele două „colpo di scena” cu care regizorul completează naraţiunea.

Dirijorul Timothy Brock s-a simţit mai în largul său conducând muzica filmului „The Circus”, pur şi simplu pentru că expresivitatea şi nuanţările nu constituiau firul roşu al interpretării. Era doar un acompaniament.

În partitura lui Leoncavallo, lucrurile aveau să se schimbe, dar şeful de orhestră a rămas plat şi anost. Atâta că tempii au fost corecţi şi au dat cursivitate discursului melodic, deşi corurile – cel liric marchigian Vincenzo Bellini şi de copii „D. Zamberletti” (dirijori Martino Faggiani, respectiv Gianluca Paolucci) - s-au arătat de multe ori neparticipative.

Fabio

Tenorul cu glas incisiv Fabio Sartori (masivul Canio) a cunoscut o evoluţie în crescendo pe parcursul serii, remarcându-se mai întâi prin uşurinţa acutei de Si natural „A ventitrè ore!”, ce a percutat ca o săgeată spaţiul arenian, apoi prin dramatismul ariei „Vesti la giubba” începută cu un recitativ dintr-o singură respiraţie, culminaţia venind în finalul „No! Pagliaccio non son”, cutremurător.

Fabian

Pentru Tonio, baritonul Fabián Veloz a început Prologul fără amploare şi uşor vibrant, dar s-a regăsit prin acutele dominatoare ce încheie celebra pagină introductivă a operei, ca şi în desenul melodic al duetului cu Nedda.

O frazare caldă de bariton liric a afişat Tommaso Barea (Silvio) şi dacă un cantabile în mezzavoce „E allor perchè, di', tu m'ai stregato...” a sedus, păcat că finalul marii scene cu Nedda a fost muzical neglijent din punctul de vedere al tânărului îndrăgostit.

Bine şi cu glas fluid a cântat tenorul David Astorga scurta serenadă a Arlechinului din actul secund.

O bilă cenuşie i-a revenit sopranei Rebeka Lokar, Nedda cu voce amplă, dar mult prea vibrantă şi cu dese distonări.

Cum spuneam, regia a aparţinut lui Alessandro Talevi, autor şi al scenografiei alături de Madeleine Boyd, al costumelor de epocă semnate Anna Bonomelli şi al luminilor autografiate de Marco Giusti. „Paiaţe” este o producţie a anului 2015, în care uriaşa scenă de la Sferisterio a fost dominată de „căruţa cu paiaţe” a trupei lui Canio, de scaunele asistenţei din satul calabrez. Acolo unde în prima parte se proiectase filmul lui Chaplin, pe zid, au apărut acum câteodată imagini de antologie, cu afişe de pelicule celebre, gen „Esmeralda”,  Spectatorii tramei, ţăranii locului, au stat în faţa scenei de spectacol, dar mişcările foarte statice aduceau deseori neclarităţi.

Sferisterio

Asocierea din coupé-ul maceratez rămâne importantă în primul rând prin restituirea filmică şi sonoră a capodoperei lui Chaplin, ca şi prin răscolirile tragice pe care le generează finalul viziunii lui Alessandro Talevi, juxtapunând faţete diferite de clovni.

(Foto Luna Simoncini)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite