Lungul drum spre regăsire, libertate şi independenţă. Cazul Republicii Moldova (1)

În contextul evoluţiilor politico-economice şi financiare din Republica Moldova şi a valului de proteste publice din acest spaţiu, a apariţiei unor planuri de salvare asemănătoare unui „Plan Marshall“, precum şi a amplificării eforturilor privind conştientizarea necesităţii unirii/reunirii Republicii Moldova cu România, consider că se impune o mai bună cunoaştere a evoluţiilor din spaţiul moldav din perioada 1987 – 1991.

Cunoaşterea şi înţelegerea lungului drum al locuitorilor din spaţiul moldav spre regăsirea identităţii etnice şi afirmarea conştiinţei naţionale reprezintă o pagină de istorie care ne va putea ajuta să înţelegem, totodată, trecutul şi prezentul unei relaţii (România - Republica Moldova) care în ultimele două decenii şi jumătate s-a dovedit extrem de dificilă în pofida faptului că există un trecut istoric şi cultural comun, o moştenire şi o identitate care ne apropie. Drumul spre suveranitate şi, mai apoi, independenţă al celor trăitori în spaţiul dintre Prut şi Nistru, precum şi dincolo de acesta din urmă, s-a desfăşurat în contextul procesului de destrămare a URSS, ca urmare a politicii de glasnosti şi perestroika iniţiate de către Mihail S. Gorbaciov. Mişcarea de Renaştere Naţională a Românilor din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) a fost un fenomen unic, irepetabil şi care a surprins Kremlinul prin amploarea manifestării.

În Republica Sovietică Socialistă Moldovenească se va înregistra, în vara anului 1984, o primă manifestare patriotică care avea să prefigureze marile manifestaţii din perioada 1988 – 1991, respectiv lansarea de către Vasile Vâşcu, vice-prim-ministru al guvernului RSSM, a Manifestului Frontului Patriotic din Moldova. Înaltul demnitar al guvernului de la Chişinău dorea ca autorităţile sovietice din RSSM să proclame limba moldovenilor drept limbă de stat, să majoreze numărul de şcoli naţionale în Bender (Tighina), Râbniţa şi Tiraspol (unde era numai câte o şcoală), şi, totodată „să solicite retrocedarea judeţelor din nordul şi sudul Basarabiei, încorporate ilegal în 1940 în componenţa Ucrainei”. Persoana care a dactilografiat Manifestul a informat KGB-ul, iar ofiţerii KGB au trecut la supravegherea permanentă a vicepreşedintelui guvernului RSSM în perioada iulie 1984 – aprilie 1985.

Pe 10 aprilie 1985, Vasile Vâşcu (FOTO) a fost arestat pentru abuz în serviciu, judecat şi condamnat la 14 ani de exil în regiunea Ural, unde va lucra la o uzină de tancuri. Arestarea şi condamnarea lui Vasile Vâşcu, la numai 12 zile după reconfirmarea sa în funcţia de viceprim-ministru al guvernului RSSM de către Sovietul Suprem al RSSM, survenea pe fondul intensificării „vânătorii de răufăcători“ iniţiată de către Viktor Ilici Smirnov, secretarul II al CC al Partidului Comunist Moldovenesc (PCM). Era perioada în care cadrele naţionale din RSSM începeau să fie maltratate. Membrii activului de partid şi de stat din RSSM au fost convinşi, în acele clipe, că procesul penal, însă şi moral, împotriva lui Vasile Vâşcu a fost fabricat de către oamenii lui Viktor I. Smirnov.

„Pe urmă, am aflat că răfuiala a fost iniţiată din simplu motiv că omului îi plăcea să vorbească în limba maternă română (la momentul respectiv – «limba moldovenească») şi pentru că el se opunea cu tot sufletul rusificării“, consemnează fostul preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, în memoriile sale.

Viktor I. Smirnov era protejatul lui Egor K. Ligaciov, secretar al CC al PCUS, şi fusese, din 1975, responsabil cu sectorul republicilor central-asiatice în cadrul CC al PCUS. Secretarul II al CC al PCM este cel care l-a invitat pe Igor N. Smirnov, concediat din pricina unor abuzuri făcute în procesul muncii la fabrica din Nova Kahovka, să lucreze în RSSM. „Viktor Ilici (Smirnov – n. n.) a schimbat după bunul plac conducătorii, numind în locul acestora muncitori promovaţi în posturi de răspundere. Conducându-se după o logică cunoscută doar de el, în raioanele locuite de moldoveni a numit lideri rusofoni, iar în Transnistria a trimis moldoveni. Cu reprezentanţii nomenclaturii sovietice naţionale de partid s-a purtat în mod provocator nepoliticos, arogant şi dur, a criticat cu agresivitate toate situaţiile din care reieşea renaşterea naţională a moldovenilor“, adnotează generalul de divizie (r) Ion Costaş, fost ministru al Afacerilor Interne (1990 – 5 februarie 1992) şi al Apărării Naţionale (5 februarie – 29 iulie 1992) al Republicii Moldova.

În acele momente de început ale „epocii Gorbaciov”, activul de partid şi de stat din RSSM se afla sub o presiune politico-administrativă permanentă a Kremlinului, astfel încât, „tot timpul, cei de la CC al PCUS ne învăţau – scrie Mircea Snegur – cum trebuie să procedăm” în administrarea RSSM. Totodată, CC al PCUS va admonesta extrem de dur, în octombrie 1986, CC al PCM pentru faptul că nu a tras concluziile cuvenite din Hotărârea Biroului Politic al CC al PCUS cu privire la „inadmisibilitatea denaturării stării reale a lucrurilor şi pentru lipsa de răspundere şi liberalism în combaterea majorărilor nejustificate ale rezultatelor şi mistificărilor“. Era un prim contact al activului de partid şi de stat de la Chişinău cu perestroika lui Mihail S. Gorbaciov. Observatorii scenei publice de la Chişinău vor sesiza faptul că, încet, încet, în cursul anului 1987, săptămânalul Literatura şi Arta, publicaţie a Uniunii Scriitorilor şi a Ministerului Culturii de la Chişinău, aborda, la rubrica Imperativele Restructurării, o serie de probleme stringente ale societăţii moldoveneşti:

1) poluarea ecologică şi lingvistică;

2) setea de adevărul istoric;

3) evoluţiile demografice

4) dificultăţile social-economice.

În timpul Adunării Generale a scriitorilor de la Chişinău, din perioada 18 – 19 mai 1987, doctorul în filologie Valentin Mândâcanu va menţiona faptul că  „starea de degradare a limbii materne este mult mai gravă decât pare la suprafaţă“ şi, totodată, va cere desfăşurarea unei „mişcări pentru ridicarea nivelului de cultură al întregii populaţii“.

În contextul ofensivei scriitorilor din RSSM, CC al PCM şi Consiliul de Miniştri al RSSM au examinat, în cursul zilei de 26 mai 1987, chestiunea Cu privire la îmbunătăţirea limbii moldoveneşti în republică şi au propus instanţelor de resort o serie de măsuri menite a sprijini procesul de însuşire a limbii moldoveneşti, însă în condiţiile afirmării în continuare a principiului leninist al bilingvismului ca normă a vieţii în RSSM. Totodată, se cerea ridicarea eficienţei învăţării limbii ruse în instituţiile de învăţământ, respectiv cuprinderea în cadrul cursurilor şi cercurilor a tuturor celor care nu cunosc deloc sau cunosc slab limba rusă. Scriitorii de la Chişinău, precum şi săptămânalul Literatura şi Arta, au fost ţinta atacurilor lui Simion Grossu în timpul desfăşurării celei de VI-a Plenare a CC al PCM din 16 iulie 1987. Preşedintele Comitetului de Stat pentru Televiziune şi Radiodifuziune al RSSM, C. I. Lozan, i-a acuzat pe membrii noului Comitet de conducere al Uniunii Scriitorilor din RSSM că au cerut ridicarea controlului asupra conţinutului de idei al emisiunilor, lichidarea bilingvismului din emisiunile de radio şi televiziune, precum şi trecerea în totalitate a emisiunilor televizate la limba moldovenească. Înfieraţi la Plenara din 16 iulie 1987, scriitorii vor fi convocaţi, în cursul zilei de 28 iulie 1987, la CC al PCM pentru a-şi „potrivi ceasurile” cu liderii de partid şi de stat din RSSM.

Militari sovietici deplasează tehnica de luptă (1989)

Simion Grossu, prim-secretarul CC al PCM, nu putea accepta faptul că, totuşi, sub lozincile restructurării unii scriitori dispreţuiesc istoria mişcării revoluţionare şi a construcţiei socialiste în spaţiul RSSM, se opun adevărului istoric privind procesul consolidării regimului sovietic şi idealizează unele etape din trecutul istoric al poporului moldovenesc. Punând accentul pe problema bilingvismului în RSSM, Simion Grossu îi informa pe scriitori că în RSSM funcţionau 972 de şcoli de cultură generală cu predare în limba moldovenească (63,8% din numărul total de şcoli), 428 cu predare în limba rusă (28,1%) şi 123 de şcoli mixte moldo-ruseşti (8,1%). Creşele şi grădiniţele moldoveneşti reprezentau 62,6% din numărul total, cele ruseşti erau 28,2% şi cele mixte însumau 9,2%. Totodată, ponderea emisiunilor de televiziune în limba moldovenească urma să crească de la circa 50% la 60 – 70%. Presiunea asupra activului de partid şi de stat de la Chişinău se va amplifica odată cu apariţia, pe 29 iulie 1987, la Moscova, în revista Literaturnaia gazeta (Gazeta literară), a unui eseu, semnat de scriitorul Ion Druţă, intitulat Frunza verde, apa şi semnele de punctuaţie. Ion Druţă făcea o analiză necruţătoare a situaţiei ecologice din RSSM, a modului în care sănătatea în general, cea mintală în special, a noilor generaţii era afectată de utilizarea abuzivă de pesticide şi cultivarea tutunului în proporţii exagerate, precum şi a faptului că „publicitatea şi restructurarea se mai simt aici singuratice şi neputincioase“.

Preşedintele Reagan şi secretarul general Gorbaciov negociază destinderea (1988)

Kremlinul, respectiv Mihail S. Gorbaciov personal, se va implica în gestionarea situaţiei din RSSM. În cursul zilei de 17 august 1987, Semion Grossu, proaspăt revenit de la CC al PCUS, îi va informa pe liderii PCM despre sfaturile primite de la M. S. Gorbaciov cu referire la comportamentul de urmat în viitor, în condiţiile în care se observase că cei din conducerea republicii conlucrează slab cu scriitorii în condiţiile democratizării şi transparenţei. Liderul de la Kremlin atrăgea atenţia asupra faptului că în loc de învinuiri globale de naţionalism, este necesar să se răspundă corect la fiecare întrebare şi, totodată, dacă este nevoie, trebuie să se lucreze cu fiecare scriitor în parte, convingându-i pe toţi de utilitatea restructurării. „Se atrăgea atenţia că şi conducerea republicii, membrii Biroului CC local urmează să se restructureze cât mai urgent, să manifeste mai multă răbdare, să nu dicteze oamenilor, să activeze calm“, scrie Mircea Snegur în memoriile sale.

În fotografia din dreapta, poetul Grigore Vieru, simbolul renaşterii naţionale a românilor din RSSM

În contextul evoluţiilor din spaţiul URSS, KGB-ul din RSSM raporta Centrului de la Moscova că, la începutul anilor '80, în RSSM existau circa 250 de elemente antisovietice, toate cu vârstă înaintată.

Mai târziu, la începutul anilor '90, KGB-ul de la Chişinău va raporta că numărul „naţionaliştilor” crescuse în mod semnificativ: 80% erau persoane cu studii superioare sau studenţi, 95% locuiau în dreapta Nistrului şi peste 70% doreau „o Moldovă fără ruşi“.

În perioada 1979 – 1984, KGB-ul din RSSM consemnase o creştere de trei ori a cazurilor de „naţionalism”, respectiv un maxim de 142 cazuri după care un număr de 38 cazuri în 1988. „Cele mai multe au avut loc în Chişinău şi în suburbii, investigările operative ale acestora încheindu-se rapid (sau nici nu demarau), din cauză că erau neînsemnate“, concluziona istoricul Pavel Moraru. Pe măsură ce Mişcarea de Renaştere Naţională a Românilor din RSSM se va amplifica, la sfârşitul anilor '80, se va înjumătăţi numărul dosarelor de evidenţă operativă şi de profilaxie împotriva „naţionaliştilor” gestionate de către Secţia a V-a (cunoscută drept „Z” – apărarea ordinii constituţionale sovietice) a KGB-ului de la Chişinău. KGB-ul de la Moscova controla în mod absolut activitatea informativă şi contrainformativă a celui de la Chişinău, iar Secţia „Z” a KGB-ului din RSSM, deşi era considerată o filială a Secţiei Ideologice a CC al PCM, „era, de fapt, sub conducerea Comitetului (KGB-ului – n. n.) de la Moscova“.

Referindu-se la efectivele şi componenţa Secţiei „Z” a KGB-ului din RSSM, istoricul Pavel Moraru consemna faptul că circa 1/5 din colaboratorii operativi ai KGB-ului RSSM lucrau pentru îndeplinirea obiectivelor acesteia, precum şi faptul că 80% din funcţionari aveau un stagiu de muncă de peste 5 ani, 2/3 erau moldoveni sau cunoşteau limba română şi aveau vârste de până la 40 de ani, însă, „cu toate acestea, unii dintre ei aveau o cultură generală foarte redusă“. Totodată, trebuie menţionat faptul că în perioada anilor 1990 – 1991, responsabil pentru RSSM/Republica Moldova în Centrala KGB de la Moscova a fost generalul-locotenent Gheorghe Lavranciuc, fost ministru al Afacerilor Interne în guvernul RSSM (1985 – 1988) şi preşedinte al KGB-ului din RSSM în perioada ianuarie 1989 – iulie 1990.

(Va urma)