Leul fără frontiere (29)

0
0

Revin la cadrul economico-financiar din 1998, în care s-a produs trecerea la convertibilitatea de cont curent a leului. Bine ar fi fost dacă, în acele împrejurări, moneda şi economia ar fi reuşit să se susţină una pe cealaltă. Din nefericire, balanţa a rămas dezechilibrată.

Dar faptul că leul, atât pe piaţa valutară, cât şi pe piaţa monetară, îşi îmbunătăţea performanţele nu putea fi decât un lucru bun. La urma-urmei, economia românească avea nevoie de locomotive puternice dacă voia să înainteze. Şi, iată, moneda naţională începuse să fie o astfel de locomotivă.

Sigur, moneda nu era în întregime sănătoasă. Acesta a fost şi motivul pentru care, la BNR, fusese organizat un sistem de carantină pentru bani. Cu deosebire, pentru banii loviţi de molima inflaţiei. Banca Naţională a înmulţit pompele de absorbţie a surplusului monetar, care tindea să evadeze în preţuri.

Un alt subiect fierbinte, la începutul anului ’98, era legat de faptul că responsabilii din economia reală se plângeau că îi sufocă creditul scump. Banii scumpi, deci. Aveau dreptate? Vom compara două curbe: cea a dobânzilor şi cea a inflaţiei, începând cu anul 1997. Doar timp de trei luni (în mai, iunie şi iulie) dobânzile s-au situat peste nivelul inflaţiei, diferenţele fiind nesemnificative. În celelalte nouă luni însă, până la sfârşitul lui 1997, dobânzile au fost sub nivelul inflaţiei. Şi totuşi, agenţii economici ţipau că e prea scump creditul, deşi în ’97 preţul banilor nici măcar nu s-a dublat, în timp ce preţurile produselor vândute de ei s-au triplat. Ce voiau, de fapt? Să ia bani ieftini şi să producă mărfuri scumpe.

În ’98, în prima parte a anului, dobânzile bancare şi-au continuat urcuşul. Apoi, din martie, când inflaţia a început să fie mai cuminte, au coborât şi dobânzile. S-au mişcat însă încet, foarte încet, cauza fiind prudenţa băncilor comerciale. Mai exact, teama băncilor că dobânzile active în coborâre bruscă ar fi antrenat şi dobânzile la depozitele populaţiei.

 Preţul creditului nu era însă cauza niciunui rău din economie, ci doar un efect al inflaţiei încă mari. Inflaţia a depreciat moneda naţională.     

Atât în raportul leu-dolar, pe piaţa valutară, cât şi în raportul leu-leu, în sistemul preţurilor. Aşa am intrat într-un cerc vicios: inflaţia bloca investiţiile; blocajul investiţional, la rândul său,  întreţinea inflaţia, în sensul că afacerile stagnau şi surplusul de bani de pe piaţă năvălea în preţuri. Pentru ca acest cerc să nu sugrume economia, BNR s-a văzut obligată să absoarbă surplusul monetar. De fapt, era obligată de lege să acţioneze în acest sens, scopul fiind lupta cu inflaţia şi nu golirea buzunarelor băncilor comerciale.

Soluţia adoptată de BNR tempera inflaţia dar nu viza îngheţarea preţurilor. Fiindcă inflaţia reprimată ar fi fost şi mai păcătoasă.

*

Calea era competiţia. Lupta acerbă pentru întoarcerea întreprinderilor cu faţa către piaţă. Şi pentru un management performant. Iar dacă se ajungea la calmarea inflaţiei, timp de mai multe luni, în mod firesc coborau şi dobânzile. Ne amintim că în 1997, la începutul anului, dobânzile au început să urce imediat după ce au început exploziile inflaţioniste.

Jocurile le-a făcut piaţa. După liberalizarea pieţei valutare şi a pieţei monetare, în februarie ’97, BNR s-a străduit să intensifice concurenţa pe aceste pieţe, în aşa fel încât băncile să se bată pentru a atrage o clientelă numeroasă. Pentru asta, era necesar ca ele să ofere valuta cea mai ieftină, serviciile cele mai ieftine, sistemele cele mai rapide, în aşa fel încât clientul să se ducă la banca despre care el credea că îl va servi cel mai bine. Şi care îi putea asigura, pentru economisirile lui, dobânda cea mai bună. Sigur, avea să mai treacă ceva timp până când băncile să se bată între ele şi pentru a-şi atrage clientelă coborând dobânzile la credite. Dobânzi mici nu urma să avem prea curând.

Economia românească era încă într-un moment de terapie şi nu de relansare. Important era însă ca banii să fi fost folosiţi acolo unde puteau să producă, acolo unde agenţii economici puteau „să alerge” mai repede decât inflaţia. Şi mai era ceva: să nu fie uitat depunătorul: cel care, din economisirea lui, alimenta băncile cu bani. Pentru că şi el era nevoit să-şi facă un calcul de rentabilitate. Dacă deschidea un depozit la o bancă, întrebarea pe care şi-o punea era legată de rentabilitatea acestui depozit. Important pentru el era ca depozitul pe care îl deschidea să-i aducă un venit peste rata inflaţiei. Şi nu ar fi fost de dorit ca vreo bancă să reducă brusc remunerarea economisirii. Dobânzile pasive continuau să fie rezonabile, pentru ca populaţia să aibă clară imaginea câştigului. Fără îndoială că, în aceste condiţii, nici creditul nu se putea ieftini prea mult.

*

Într-o economie cu multe bizarerii, între care muncă mai puţină, bani mai mulţi, o rată mai mică a şomajului, la care se adăuga întârzierea reformelor, inflaţia intrase într-un proces de încetinire. După ce, de ani de zile, cele mai multe dintre aceste boli au fost duse pe picioare de economie.

La noi, începând din aprilie ’98, banii în buzunarele salariaţilor s-au înmulţit, producţia a scăzut şi totuşi inflaţia a dat semne vizibile de calmare. Sigur, o explicaţie ar putea fi că în economie cauza şi efectul nu se manifestă totdeauna în acelaşi timp. Dar nu despre aşa ceva era vorba în economia românească, începând din aprilie 1998. Mai degrabă, primeam un semnal că inflaţia mare, cu trei cifre, şi-a epuizat resursele. Un nou galop al preţurilor ar fi fost dramatic în primul rând pentru producători şi comercianţi, care şi-ar fi pierdut clientela. Aşa că ei, în primul rând, încercau să oprească inflaţia.

De inflaţie nu era însă uşor de scăpat. Fiindcă în acest proces se reflectau cu deosebire neputinţele unui sistem economic lipsit de eficienţă. În acelaşi timp, ar fi fost dramatic să cădem din lac în puţ: de la inflaţie mare să ajungem la dezinflaţie bruscă. Într-un discurs istoric, în vremea în care deţinea portofoliul Finanţelor, Nicolae Titulescu vorbea despre obligaţia ingrată de a face faţă nevoilor ce-i stau în cale cu puţinii bani pe care îi putea aduna. El avea să exclame, în faţa Parlamentului: „Toată lumea strigă – inflaţia trebuie să înceteze. Desigur! Dar aceasta nu înseamnă că dezinflaţia trebuie să se producă brutal. Dezinflaţia nu poate să fie decât treptată, pentru că sărăcirea prin dezinflaţie bruscă ar fi mai catastrofală decât sărăcirea prin inflaţie bruscă. În adevăr, pe baza circulaţiei de azi, de bine de rău, s-au stabilit anumite raporturi de valori. A veni să le tulburi, prin ridicarea subită a puterii de achiziţie a leului înlăuntrul ţării, ar însemna înainte de toate să ucizi iniţiativa cinstită. Un capital care s-ar băga astăzi într-o industrie, calculându-şi rentabilitatea pe baza circulaţiei monetare de azi, ar fi total pierdut, dacă mâine, printr-o subită urcare a leului, cu preţurile avute în vedere nu s-ar putea obţine profit şi, prin urmare, produsele ar trebui să fie vândute în pagubă.”

Aceste adevăruri, valabile în cei dintâi ani de după Primul Război Mondial, erau la fel de actuale în 1998. Atenţie, deci: o dezinflaţie bruscă,  ce s-ar fi putut produce din cauza prăbuşirii puterii de cumpărare, ar fi fost catastrofală. Ea trebuia evitată cu orice preţ. Dar tot cu orice preţ trebuiau să fie evitate noi explozii inflaţioniste.

 Nimic nu era mai greu, în condiţiile evidenţiate, decât calibrarea masei de bani şi asigurarea unui ritm constant de încetinire a creşterii preţurilor. Din acest motiv, şcoala de la Banca Naţională vedea, de acolo înainte, timp de 16-18 luni, deschiderea unui culoar cu inflaţie calmă, de 2-2,5 la sută pe lună. Acest tip de inflaţie, cu valori constante, definea principala ţintă ce trebuia să fie atinsă după convertibilitatea de cont curent a leului. Era însă nevoie să facem din concurenţă un fapt real. Mai departe, să asigurăm un sistem integrat de pieţe libere, de producţie, de consum, de bani, concomitent cu înfăptuirea restructurării şi privatizării. Pentru că soluţia redresării, atât de mult aşteptată, nu putea să vină decât dintr-o altă relaţie producţie-consum-proprietate, bazată nu numai pe adevărul preţurilor, ci şi pe adevărul costurilor. Desigur, într-un climat concurenţial.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite