Leul fără frontiere (17)

0
0

Piaţa valutară dobândise, în 1997, un nou conţinut, dat în primul rând de continuitatea derulării operaţiunilor de-a lungul unei întregi zile bancare. Se renunţase la stabilirea cursului de schimb la BNR, banca centrală păstrându-şi doar prerogativele conferite de lege: reglementarea şi supravegherea pieţei valutare interbancare, autorizarea şi supravegherea intermediarilor de pe această piaţă, conducerea politicii valutare.

Cu alte cuvinte, rolul Băncii Naţionale se recalibra în jurul stabilirii regulilor de desfăşurare a activităţilor pe piaţa valutară.

Actorii principali ai pieţei deveniseră băncile comerciale. Ele au căpătat dreptul de a efectua vânzări şi cumpărări de valute la cursuri pe care singure le hotărau. Până în februarie ’97, o importanţă aparte, pe piaţa valutară, o aveau băncile-dealer, ce operau pe cont propriu, ele fiind acelea care comandau muzica. Pentru că erau „făcătoare de piaţă” şi „făcătoare de curs”. Tabloul zilnic al pieţei valutare fiind întregit de miile de tranzacţii efectuate de băncile-broker, în numele clienţilor. Cursul, atunci, se echilibra „de jos în sus”, în sensul că decizia aparţinea băncilor comerciale şi clienţilor acestora:  exportatori şi importatori. Dar piaţa era dominată de monopolul băncilor-dealeri. Era una dintre marile restricţii existente pe piaţă, îngrădind concurenţa.

*

Patru bănci-dealer  dădeau ora exactă pe piaţa valutară, impunând cursul. Desigur, ţinând seama de raportul dintre cererea şi oferta de valută. Şi suportând influenţele unor indicatori cum sunt rata inflaţiei, deficitul balanţei comerciale şi deficitul bugetar. Celelalte bănci, deşi participau la tranzacţii cu un rol activ, cumpărau sau vindeau  valută  în numele clienţilor. Fiindcă nu erau făcătoare de curs, se vedeau nevoite să se orienteze după ceasul băncilor-dealer.

De la 18 februarie ’97, potrivit programului stabilit de Banca Naţională, piaţa valutară a fost deschisă tuturor băncilor. În sensul că băncile-broker  au devenit egalele băncilor-dealer şi au primit dreptul de a acţiona ca făcătoare de piaţă.

Piaţa valutară, scoasă de sub povara intervenţiilor administrative,s-a înviorat treptat, pe măsură ce devenea tot mai concurenţială. A ieşit în relief noul rol al BNR, acela de a menţine piaţa valutară în bună stare de funcţionare, în aşa fel încât să reflecte cu exactitate realitatea din economie. Pentru că piaţa valutară devenise, în bună măsură, un termometru, care arăta cât de mare sau cât de mică e temperatura în economia românească. Fără îndoială că leul, într-un climat inflaţionist, cădea mai întâi faţă de el însuşi. Când ne duceam la piaţă, aveam nevoie de mai mulţi lei, uneori de la o zi la alta, pentru a cumpăra mai puţine mărfuri. Acest vânt sufla şi în pânzele cursului de schimb, pe piaţa valutară. Ar fi fost normal să cumpărăm dolari pe mai puţini lei? Cumpăram şi dolarul tot cu mai mulţi lei, ca şi mărfurile. Numai că o astfel de legătură, între inflaţie şi curs, provoca efecte mai ales pe termen lung, aşa cum am arătat într-un alt episod.

Totodată, BNR acomoda masa monetară la adevărurile din economia noastră. O economie cu foarte puţine afaceri, cu oferte care nu corespundeau cererii, cu întreprinderi care aveau pierderi în loc de profit. Într-adevăr, era periculos să ajungă mulţi bani într-o astfel de economie. Dar dacă, înainte de ’97, tendinţa de depreciere a leului a fost folosită de autorităţi ca pârghie pentru amânarea restructurării, lucrurile s-au schimbat radical din 1997 încoace. De atunci, cursul valutar permitea obţinerea promptă a unor informaţii valoroase cu privire la anticipările pieţei. Şi asta pentru că piaţa valutară a dobândit un nou conţinut, dat în primul rând de continuitatea derulării operaţiunilor de-a lungul unei întregi zile bancare.

*

Piaţa valutară  dobândise un mare număr de centre de putere. Decizia s-a dispersat. Legea cererii şi ofertei  şi-a intrat în rol. În acest fel, adevărul preţurilor – pe pieţele de producţie şi pe pieţele de consum – a început să se conjuge, pe piaţa valutară, cu adevărul preţului-preţurilor, care este cursul de schimb.

Arătam, într-un alt episod, că Banca Naţională fusese constrânsă să blocheze piaţa valutară. Dar nu din cauza unor telefoane sau ordine verbale ultimative primite la BNR. Constrângerea se manifestase în forme mult mai sofisticate. Prin legea 20/'96, prin nenumărate hotărâri de guvern şi prin ordonanţe, ce au dobândit apoi putere de lege, fuseseră ştrangulate pieţele de producţie şi de consum, mai ales piaţa energetică şi piaţa creditelor. În astfel de condiţii, BNR nu a riscat să-i asigure pieţei valutare condiţii de liberă concurenţă. Pentru că ar fi rupt economia în două şi ar fi pus-o într-un pericol uriaş. Anul 1997 nu a marcat aşadar închegarea unui edificiu extrem de important: sistemul de pieţe integrate. Acest sistem, care ar fi asigurat infrastructura economiei de piaţă în România, fiindcă pieţele ar fi putut comunica între ele prin canalele concurenţei şi liberei iniţiative, nu a putut fi închegat. Pieţele nu au fost deci corelate în aşa fel încât toate să joace acelaşi joc. Şi toate să fie supuse legii concurenţei şi legii cererii şi ofertei.

Totuşi, un rol regulator a revenit pieţei valutare şi 28 de societăţi bancare au fost autorizate să participe la toate genurile de operaţiuni specifice. A fost astfel eliminată distincţia dealer/broker, sub incidenţa căreia numai patru bănci (Bancorex, Banca Comercială Română, Banca Română de Dezvoltare şi Banca Ion Ţiriac) aveau dreptul să stabilească, pe piaţă, cursuri.

Care era principala noutate ? După spargerea monopolului „celor patru mari”, toate băncile puteau efectua vânzări sau cumpărări de valute la cursuri pe care singure le determinau. În fiecare dimineaţă, băncile (egale în drepturi şi obligaţii) afişau în sistemul informaţional cursuri de deschidere, care erau ajustate în timpul zilei în funcţie de evoluţia  cererii şi ofertei din partea clienţilor, ambele influenţate, desigur, de principalii indicatori macroeconomici: rata inflaţiei, dinamica balanţei comerciale, deficitul bugetului şi nivelul dobânzilor. Sau de tranzacţiile între bănci.

Evoluţia cursurilor practicate pe piaţă era determinată însă de politica fiecărei bănci comerciale. Banca Naţională şi-a păstrat însă trei posibilităţi de intervenţie pe această piaţă: 1) prin reglementări specifice, de natură să accentueze liberalizarea; 2) prin cumpărări şi vânzări de valută, pentru echilibrarea ofertei cu cererea, măsură exersată cu succes în condiţiile existenţei unei rezerve consistente; 3) prin rata dobânzilor. În noile condiţii, Banca Naţională a început să fie cumpărător net de valută. Desigur, cu scopul de   a-şi întregi rezerva valutară şi de a slăbi presiunea supra cursului leu-dolar.

*

Cursul leu-dolar, publicat în fiecare zi lucrătoare, începea să transmită un dublu mesaj. Unul obiectiv, care exprima puterea de cumpărare a monedei naţionale. Altul subiectiv, determinat de conjuncturi şi de un întreg complex de factori psihologici. Privind acest ceas, înţelegeam mai bine care este starea balanţei comerciale, dacă exportatorii aduceau sau nu destui dolari în ţară, dacă importatorii aveau ori nu destulă valută pentru a aproviziona pieţele interne. In acelaşi timp, căpătam o idee mai clară despre mişcarea reală a preţurilor de producţie şi, mai departe, a preţurilor de consum.

Înainte de toate însă, piaţa valutară arăta încotro merge leul, în raport cu alte monede naţionale. Îndeosebi cu dolarul, dar şi cu alte valute folosite în tranzacţiile economice internaţionale, inclusiv cu valute „exotice”. Fie că exportam, fie că importam. Ceasul pieţei valutare dădea ora exactă. Oglinda deci, în care se reflecta întreaga economie naţională. Sistemul de reflectare fiind extrem de complicat şi de complex. Atunci, ca şi acum. Fiindcă şi acum căderea monedei naţionale nu exprimă neapărat dereglări în activitatea economică. Tot aşa cum aprecierea monedei naţionale, pe piaţa valutară, nu corespunde numaidecât unei însănătoşiri economice. De multe ori, mai ales pe o piaţă ca a noastră, nefortificată, factorii emoţionali joacă un rol imens. Sau jocul cererii şi ofertei, schimbător de la o zi la alta. Atunci însă, în 1997, nu existau factori subiectivi care să alerteze piaţa valutară şi să amplifice emoţiile. Mai degrabă, cauza o constituiau principalii indicatori  ai economiei româneşti, care înregistrau niveluri nesatisfăcătoare. Mai mult, evoluţia unor parametri economici chiar s-a degradat. Mişcarea preţurilor era încă influenţată în rău de rezultatele activităţii economice. Alături de lipsa de performanţe în planul eficienţei şi productivităţii au mai produs inflaţie subvenţiile aruncate în găurile negre ale economiei, salariile fără nici o legătură cu rezultatele muncii, concesiile sociale, plus corecţiile de preţuri. Sfârşitul anului 1996 nu a produs însă modificări în modelul economic bazat pe centralism şi pe teama de mecanismele pieţei. Şi chiar dacă, nu s-a mai mizat atât de mult pe protecţia importurilor de energie, pe subvenţii, pe controlul preţurilor şi al cursului de schimb, din nefericire au continuat amânarea şi blocarea restructurării întreprinderilor cu pierderi.

*

 O neşansă a fost că şi în 1997, alături de lipsa de resurse, s-au menţinut fragilitatea echilibrelor şi deteriorarea credibilităţii economiei româneşti.  Practic, echilibrele economice nu şi-au găsit nici o ancoră solidă de sprijin. În consecinţă, structurile energo-intensive, cu valoare adăugată redusă, au limitat creşterea eficienţei economice. Ritmul investiţiilor a tins să scadă. Ameninţarea cea mai pronunţată, în ceea ce priveşte  echilibrele economice, a constituit-o creşterea deficitului extern.

De notat că rezervele valutare ale Băncii Naţionale a României au crescut pe seama cumpărărilor nete realizate cu succes pe piaţa valutară şi nicidecum datorită exporturilor. În aceste condiţii, cursul de schimb leu-dolar a explodat la începutul anului 1997.

A fost nevoie de intervenţii ale BNR, începând din martie 1997, pentru ca piaţa valutară să se stabilizeze, deşi inflaţia mare din ’97, de peste 150 la sută, i-a scotocit prin buzunare pe români, le-a luat mulţi bani, pentru a continua să-i subvenţioneze pe producători. Fiindcă producătorii aşa erau obişnuiţi: să trăiască din preţuri mari, care să acopere costuri exagerate, producţie rebutată, în timp ce ei menţineau oferte restrânse.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite