Léopoldine

În spatele uneia dintre arcadele clădirilor construite în stilul Ludovic al XIII-lea, străjuind coridorul care desparte zidurile interioare de eleganța desăvârșită a bătrânei Place des Vosges, o placă așezată lângă numărul 6 menționează că acolo s-a aflat locuința lui Victor Hugo. Între 1832 și 1848 autorul și familia sa au închiriat un apartament astăzi transformat în muzeu. Spațiul a suferit numeroase modificări, astfel încât vizitatorilor li se înfățișează o imagine recreată cu ajutorul recursului la arhive, iar în apartament se regăsesc mobilier și obiecte aduse și din alte domicilii ale familiei.

Încăperile vaste, dispuse în anfiladă, găzduiesc busturi ale lui Hugo, precum cel aflat în primul salon și semnat de prietenul său, David d'Angers, vase din porțelan, cufere, obiecte de scris, picturi, unele ilustrând scene din romanele și piesele sale de teatru, manuscrise, precum și portrete atât ale autorului cât și ale unora dintre membrii familiei. O călimară pentru pana de scris este singurul obiect așezat pe biroul pe care Hugo îl înălțase pentru a putea scrie stând în picioare. La acest birou, adus din altă locuință, el a creat cea mai mare parte a romanului Mizerabilii. Ultima încăpere este o replică a dormitorului din casa de pe bulevardul d’Eylau, în care a murit, pe 22 mai 1885.

În salonul principal, flancat de un portret al scriitorului și de unul al soției sale, Adèle, se remarcă un portret a cărui gingășie pare să toarne apă vie peste spațiul organizat cu rigoarea anostă a muzeului. Așezată pe un scaun decorat cu un bogat model floral, pe jumătate întoarsă înspre privitor, stă Léopoldine, al doilea dintre cei cinci copii ai cuplului. În mâna stângă ține un exemplar al Liturghiei Orelor deasupra căruia sunt menționate data nașterii sale (28 august 1824), precum și data celei de a 11-a aniversări (28 august 1835). Autorul este Auguste de Châtillon (1808-1881), care, printre altele, a realizat și portretul lui Théophile Gautier. Îmbrăcată într-un sarafan roșu cu negru și o bluză vaporoasă albă, fiica preferată a lui Hugo pozează cu sfiala copilului în care se ivește prima undă a feminității. Părul negru, strâns cuviincios într-un coc, căruia o mică floare roșie îi adaugă o tușă de îndrăzneală picantă, potențează albul pielii străbătut de silueta întunecată a unui cercel lung. Gâtul gracil se pierde în dantela gulerului alb. Léopoldine privește cu profundă melancolie și o reținere pe care ochii ușor încercănați și gura fermă le exprimă cu prematură seriozitate. În clipa surprinsă de pictor ea pare să poarte povara unei presimțiri sumbre.

Șapte ani și jumătate mai târziu, la începutul lui 1843, ea se căsătorește, obținând cu greutate aprobarea tatălui. După câteva luni, însărcinată, Léopoldine, care de abia a împlinit 19 ani, se îneacă, alături de soțul său, în Sena, într-un accident cu barca. Aflat într-o vacanță cu celebra sa amantă, Juliette Drouet (al cărei portret este, de asemenea, expus în muzeul din Place des Vosges), Victor Hugo citește știrea în ziar, câteva zile mai târziu. Depresia în care se cufundă îl va împiedica să scrie timp de mai mulți ani. În 1856 îi dedică fiicei pe care o alinta Didine volumul Les Contemplations (Contemplațiile). Cel mai cunoscut poem al colecției este tulburătorul Demain dès l'aube (Mâine, în zori). În trei strofe, tatăl își descrie lungul drum, aidoma unui pelerinaj, pe care îl străbate încovoiat de suferință, orb și surd la culorile și freamătul naturii, pentru a ajunge, în cele din urmă, la mormântul fiicei. Purtând un dialog cu un interlocutor nenumit, el își mărturisește trista vocație – a devenit un călător anonim, pierdut în negura doliului. Hugo, despre care se știe că mergea în fiecare joi la cimitirul din satul Villequier din Normandia, menționează, spre sfârșitul poemului, portul Harfleur ale cărui vapoare nu le zărește, copleșit de dorul de fiică.

Iată prima strofă în traducerea lui Petru Dimofte:

„Mâine, în zori, când câmpul se deschide în lumină/Voi fi pe drum. Vezi, ştiu că-ţi este dor de mine foarte/Şi că m-aştepţi. Voi traversa păduri cu miros de răşină,/ Voi trece munţii, nu mai pot de tine sta departe.”

Patosul acestor versuri răsună astfel în original:

„Demain, dès l’aube, à l’heure où blanchit la campagne,/Je partirai. Vois-tu, je sais que tu m’attends./J’irai par la forêt, j’irai par la montagne./Je ne puis demeurer loin de toi plus longtemps.”

Străin de lume, dar cuprins de ea, tatăl își continuă drumul:

„Voi merge făr-a vedea nimic, cu gândurile mele,/Singur, făr-a auzi nimic în jur şi neştiut de nimeni,/ Încovoiat, cu pumnii strânşi, dincolo de toate cele,/Zi sau noapte pentru mine vor fi totuna, fiind asemeni”.

Pelerinul mărturisește, încheind poemul cu o simplitate aproape brutală:

„Şi, când voi ajunge-acolo, îţi voi pune pe mormânt/Un buchet de călină verde şi flori de cimbrişor.”

O confesiune ce prelungește tristețea fetiței cu sarafan roșu, Demain dès l'aube este orizontul oricăruia dintre noi.

___________________________

Notă bibliografică: http://poezii.citatepedia.ro/de.php?a=victor+hugo