„Lakmé” by Andrei Șerban & Artificial Intelligence

Premieră la Opera Națională București cu opusul lui Léo Delibes pe libret de Edmond Gondinet și Philippe Gille, după un roman de Pierre Loti. O lucrare cu întâia reprezentare absolută pariziană în 1883 la Théâtre National de l'Opéra-Comique. Sediul din Splaiul nostru dâmbovițean a văzut producția istorică semnată de regizorul Panait Victor Cottescu în 1955.

Acum a fost Andrei Șerban cel care a preluat bagheta unei noi montări, avându-i alături pe regizorul asociat și dramaturgul Daniela Dima, pe lighting designer-ul Costi Baciu. Desigur și pe coregraful Valentin Stoica. Daniela Dima a fost cu bune rezultate și coach-ul de limbă franceză cântată și engleză vorbită.

IA, noutate absolută în teatrul nostru liric

Autorul scenografiei nu apare în caseta tehnică. Toți cei prezenți la conferința de presă ce a precedat cu două ore premiera din 2 iulie aveau să afle chiar din spusele regizorului că este vorba, nici mai mult, nici mai puțin, decât de Inteligența Artificială. Surpriză. Desigur, pot afirma cu certitudine, sursa ideatică a fost chiar Andrei Șerban care a introdus input data dorite într-o aplicație informatică extrem de complexă care a proiectat și desenat decoruri, costume, elemente de recuzită, detalii, podoabe etc. După ce programul de computer a generat output-ul, probabil că până la forma finală s-au produs multe iterații.

Văzând rezultatele acestui proces modern de lucru, se poate concluziona că am asistat la prima producție de teatru liric de la noi care folosește tehnologii creative la nivelul deceniului 3 al secolului XXI. O noutate absolută regizoral-scenografică, deschizătoare de porți nelimitate, dar și de colocvii interminabile asupra oportunității metodei, cu bune și mai puțin bune, lăsându-ne cumva la mâna computerelor. Cel puțin în acest caz soluționarea cred că a fost controlabilă, IA rămânând la stadiul de executantă a gândirii unui maestru. Dar cine știe ce ne va rezerva viitorul...

Leonard Bernad și hinduși revoltați. Foto Andrei Grigore

Între exotism și pigmentări social-politice

Scena este încadrată permanent de un contur ca de grotă care poate aminti de o ruină distrusă într-un război. Provine din ideea enunțată de regizor privind escaladarea conflictului dntre imperiul britanic colonial și rezistența hindusă înarmată. Aflăm în actul al II-lea și că spiritul comunist pătrunsese între localnici, cu toate simbolurile lui binecunoscute. Este obișnuința lui Andrei Șerban care în montările sale din ultimele perioade a accentuat pigmentările social-politice de actualitate. Astfel, conjurații preotului Nilakantha amenință din sală și de pe platou cu seceri fără... ciocane, iar pe scenă se flutură uriașe drapele roșii de tristă amintire.

Leonard Bernad, Monica Luca și idolul Ganesha. Foto Andrei Grigore

Sanctuarul divinității Ganesha pare că fixează desfășurarea legendei tălmăcite de regizor sub semnul zeului cu cap de elefant, zeu bun invocat de Lakmé încă de la început („Puissant Ganesha”) alături de alte divinități hinduse, „Blanche Dourga”, „Pâle Shiva” și Brahma, desigur.

Leonard Bernad, Monica Luca (sus), Maria Gogonea (jos). Foto Andrei Grigore

Un turn mobil, etajat, arată ca o seră cu palmieri. Atât a rămas din descrierea plastică a lui Delibes din partitură ca ambient pentru primul act, „O grădină foarte umbroasă în care se îngemănează toate florile Indiei.” Toate florile Indiei, cât de poetic! Turnul va fi elementul principal al scenografiei căreia îi dă personalitate, o va defini. Și în acel spațiu se cântă, se dansează, se joacă.

În dreapta și stânga, gradene pentru coriști, modulare, ingenios transformabile, aducând cu vestigii antice (primul act), construcții industriale (cel secund). Pentru ultimul, culcușul proaspăt vindecatului Gérald vegheat de Lakmé era frumos înconjurat de flori albe.

Fiorul scenic

De fapt culoarea albă a avut un rol simbolic, al purității și dragostei, fiind purtată de Lakmé (Monica Luca, soprană), dublul ei inventat de regizor (balerina Maria Gogonea) ca și surorile, patru la număr, Andrada Corlat, Serin Jemaa, Alexandra Sârbei, Alexandra Stroe, și ele balerine.

Alexandru Badea, Valentin Stoica. Foto Andrei Grigore

Firesc că și Gérald (Alexandru Badea, tenor) a avut un dublu prin balerinul-coregraf Valentin Stoica. Ideea regizorului de a multiplica fizic și prin aceasta spiritual eroii principali a fost remarcabilă și a amplificat expunerile de stări expresive prin dans, prin intervenții în momente cheie, prin relaționări. Cadrajele lor s-au dovedit inspirate și au corespuns plasticității partiturii orchestrale și vocale. Este încă o dovadă de puternică teatralizare imaginativă a montărilor lui Andrei Șerban, care dorește să transmită publicului prin orice mijloace fiorul scenic.

Alexandru Badea, Maria Gogonea. Foto Andrei Grigore

Printr-o simbioză a cântului cu mișcarea, prin îmbinarea osmotică a expresivității glasurilor cu grația dansului clasic, s-a creat o coerență a muzicii și teatrului dansat. Rememorez acum numai pirueta interminabilă a Mariei Gogonea și prăbușirea pe finalul acut al ariei „clopoțeilor”, „Legenda fiicei de Paria” sau clipele în care dublurile păreau că transferă prin ușoare atingeri energie interioară eroilor. Nu uit nici mișcările ritualice cu lungi bețe de bambus ale surorilor lui Lakmé, fluturările de palme precum zbaterea aripilor de porumbel în actul ultim, reflectând zicerile eroinei titulare... Un spectacol total. Spațiul nu permite expunerea în integralitate a minuțioaselor trăiri biunivoce.

Există și pete în soare, neclarități, excese, atacuri la continuitatea muzicii. Mă refer la scenetele de pe Preludiul operei sau Entr'acte-ul ultim, ce abat ascultătorul de la a sorbi sunete, îndreptându-l către jocuri de copii cu soldăței și căluți de lemn, respectiv receptarea de răcnete inumane (Nilakantha) sau, în alte secvențe, la fluierăturile asurzitoare gen dirijări de trafic, aici având rol de ordine paramilitare venite din partea aceluiași Nilakantha, precum și țipetele (de plăcere?) ale vizitatorilor britanici în teritoriile sacre.

Sorana Negrea, Alex. Badea, Cristina Eremia, Alex. Constantin, Stanca Manoleanu. Foto Andrei Grigore

Parodiate au fost...

... portretele rezervate acestora, Ellen, Rose, Mrs. Bentson, Frédéric intens caricaturizate, ironice, sarcastice, disprețuitoare pentru tot ce îi înconjura, Gérald fiind singurul care și-a păstrat simțirea poetică.

Replicile, dialogurile lor vorbite au fost purtate în limba engleză (bine, ca slang abuziv accentuat), ceea ce a dat un plus de autenticitate scenelor. Valabil teatru în teatru. Mai apoi, Andrei Șerban le-a adus în scenă pe cele trei doamne și în actul ultim, ca mimante, simulând conflicte cu Gérald, disperata Ellen încercând să soarbă din cupa sfântă a iubirii veșnice, Rose și Mrs. Bentson fotografiind-o pentru jenante amintiri pe biata Lakmé, deja plecată la Ceruri. Sunt convins că cei cinci britanici au lucrat intens și cu coregraful Valentin Stoica, întrucât mișcările lor au fost de o atractivă diversitate și densitate. Pe lângă cântul potrivit.

Valentin Stoica, Maria Gogonea (sus), Alexandru Badea, Monica Luca (jos). Foto Andrei Grigore

Nu se poate uita cuplul îndrăgostiților Lakmé-Gérald. Perfect. O idilă profundă, spontană, dăruită, sinceră, tulburătoare, tandră e puțin spus, înmiresmată. Balerinii au palpitat cu cântăreții.

Nu mai vorbesc de atitudinile coriștilor, popor, brahmani, englezi, vii și expresive. Statismul este refuzat, platoul pulsează în scenele de ansamblu. Aproape că n-am simțit lipsa baletelor cu baiadere din actul al II-lea pe sonuri exotic rafinate, „Teràna”, „Rektah”, „Persian”...

Costumele au fost desenate concordant personajelor, fără excese de culoare, în croieli potrivite tipologiei eroinelor și eroilor, vestale, militari, paramilitari, localnici cu turbane, englezoaice în taioare, Lakmé cu mitră și mască rituală, Mallika în salopetă și toc cu pistol în dotare. Singur Nilakantha a purtat veșmântul negru al răzbunării, triplu înarmat, carabină, pistol, pumnal.

Importante în economia spectacolului au fost jocurile de lumini, îndeosebi prin reflectoarele (vreo 10) care au proiectat spoturi alburii când încrucișate, când focalizate schimbând subiecții și frizând o atmosferă adesea ireală, ca de basm.

Monica Luca. Foto Andrei Grigore

Compania de canto

Rolul titular a revenit tinerei debutante Monica Luca, soprană de coloratură cu timbralitate limpede și luminoasă, abilități de preluare agilă al desenelor melodice de virtuozitate în extensie înaltă, chiar în cadențe proprii, special demonstrative a ambitusului supra-acut pentru aria „clopoțeilor”, cel mai bun moment al sopranei ca vocalizare. Notabilă a fost și expresia întristată cu care a însoțit cântul, ținând cont de imboldul dat de tatăl ei spre a-i atrage iubitul. Monica Luca a conturat și un act ultim de emotivitate extremă, cu sunete flautate, pianissime fluide în frază, inclusiv în atacuri de note înalte.

Monica Luca, Mihaela Ișpan. Foto Andrei Grigore

Volumul vocii a apărut suficient pentru un personaj sensibil, diafan și bine acordat glasului frumos colorat al mezzosopranei Mihaela Ișpan (Mallika) în duetul lor bine cunoscut din primul act.

Aș numi opusul lui Delibes „opera legato-ului rafinat”. Nu numai Monica Luca și Mihaela Ișpan au demonstrat-o dar și experimentatul tenor Alexandru Badea (Gérald), un profund spirit poetic, tălmăcitor inteligent al frazelor muzicale în care a strecurat prin desenele lungi sensibile aparté-uri ca niște confesiuni secrete, diminuendi picturale, alături de cantilene de amintire belcantistă și de sonorități cvasi-eroice împletite cu lirismul intrinsec al personajului chinuit de dragoste.

Monica Luca, Alexandru Badea. Foto Andrei Grigore

Basul cu glas impunător Leonard Bernad a fost vindicativul Nilakantha, mai mult războinic decât sacerdot brahman smerit. Așa încât violența a învins căldura adresărilor către Lakmé și un oarecare spirit provenit din roluri italiene a prevalat în fața moliciunilor de glas atât de caracteristice romantismului francez. Probabil că și realizatorii l-au îndemnat către un asemenea contur de personaj, întrucât chiar a amenințat-o pe fiica sa cu pistolul spre a continua cântarea menită a-l găsi pe Gérald. Un tată degenerat.

Ellen (Cristina Eremia, soprană), Rose (Stanca Maria Manoleanu, soprană), Mrs. Bentson (Sorana Negrea, mezzosoprană), Frédéric (Alexandru Constantin, bariton) au constituit, cum spuneam, apariții colorate și, aături de Gérald, un cvintet vocal plin de muzicalitate.

Liviu Indricău, Alexandru Badea, Mihaela Ișpan. Foto Andrei Grigore

În rolul Hadji a cântat tenorul Liviu Indricău, cu expunere concretă a ceea ce a însemnat mai mult decât atitudinea de serv al lui Lakmé, arietta din actul secund.

Există și bile cenușii în cânt, justificabile (parțial) prin emoțiile debuturilor în roluri cu țesături vocale ultra-solicitante. Mă gândesc la sunete deschise, nefocusate sau situate sub tonurile corecte în primul act (Lakmé, în curs de încălzire), oboseală evidentă la fine de act secumd (Gérald, dificultate recuperabilă prin dozaj potrivit), acute aspre și necentrate (Nilakantha, vocal perfectibil).

Tiberiu Soare. Foto Andrei Grigore

Spiritul romantic francez...

          ... a venit inspirator și din fosă, unde Tiberiu Soare a dirijat cu tempi adecvați, creatori de atmosferă exotică, poetică, visătoare, de adânc lirism și încadrare admirabilă în stilistica lui Delibes. Rafinamentul a fost de atâtea ori evident încât s-au perceput îmbieri impresioniste. Orchestra Operei Naționale a avut o seară fericită prin coerență și calitate, instrumentiștii dovedindu-le în tutti sau portative solistice. Excedările sonore care de atâtea ori neglijau platoul nu au existat.

Corul teatrului liric bucureștean a cântat omogen și nuanțat, punând în pagină îndrumările primite de la Adrian Ionescu și Ethan Schmeisser.

Entuziasm general la finalul premierei și în seara imediat următoare de închidere a sezonului 2025/26 pentru un spectacol sold out care poate deveni ușor produs de export al Operei Naționale București. În orice caz, de neratat în stagiunea viitoare.

Maria Gogonea. Valentin Stoica. Foto Andrei Grigore