La psiholog, cu Schengen… !

Schengen începe să devină pentru români un coşmar. Un vis urât, care, în plus, se repetă sistematic. Cu puseuri febrile naţionale şi internaţionale la fiecare doi ani. Sună cronic? Ce este paradoxal în această cronicitate este că, nici europenii (restul în afară de români) şi nici românii (cei care bat la poarta Schengen asemeni ca Sisif care tot urcă cu piatra lui), nu trag nici învăţăminte şi nici nu fac nimic pentru a trata boala.

Orice om cu cap aşa ar face, în acest caz precis - coşmare repetitive, cu dureri de cap acute la fiecare doi ani - s-ar duce la doctor. Sau direct la psiholog. Până nu este prea târziu...

Îmi amintesc de septembrie 2011, pe vremea când iar fusesem respinşi cu brutalitate de câteva ţări mici (e drept, când o ţară mare şi fondatoare UE, ca Germania, respinge, doare mai tare...), şi România răbufnise indignată. Scriam atunci, într-un editorial intitulat "Frontiere maleabile", pentru presseurop.eu, că "frontierele interne, care sunt presupuse a fi acum teoretic doar linii administrative simbolice, sunt la rândul lor obiectul unor manevre care subminează principiul însuşi de spaţiu de liberă circulaţie". Că o parte din sufletul Europei moare de fiecare dată câte puţin "între aceste graniţe mai mult sau mai puţin maleabile". Citându-l pe Paolo Rumiz, care scria în cartea sa, "Aux frontières de l'Europe", că reproşează "Europei şi Italiei faptul că dorm şi nu sunt conştiente de forţele naţionaliste şi centrifuge care le sfâşie. Nu am tras învăţături din Balcani: este suficient să arătăm cu degetul un duşman unei populaţii care duce lipsă de repere pentru ca aceasta să-l ia ca atare".

Este evident, în lumina evenimentelor care tot ritmează fantomatic şi agasant viaţa României în marea familie europeană, că noi suntem duşmanul de serviciu. Suntem şi ţapul ispăşitor dar şi elevul în capul căruia se sparg toate oalele.

În acelaşi an de graţie 2011, remarcam într-dacă ar fi să-l credem pe Grigore Cartianu: "Se zice că, la nivelul popoarelor europene, simţul responsabilităţii se află în interior la nordici şi în exterior la sudici". Înseamnă că avem deci totuşi acest simţ, şi că ştim să pierdem cu eleganţă. Ar mai fi ceva: 73 % dintre români consideră că ţara lor nu este pregătită să adere la spaţiul Schengen, 85 % sunt de acord cu opoziţia Olandei la intrarea ţării în zona de liberă circulaţie".

Tot în acelaşi context, mi-aduc aminte şi de mesajul optimist de la final: "Cu alte cuvinte, poate că chiar nu eram încă pregătiţi de Schengen. Ştiu că veştile proaste sunt greu de încasat mai ales atunci când ai depus un efort consistent pentru a-ţi face temele şi a arăta că meriţi. Ştiu. Dar există totuşi două aspecte la care se pare că nimeni nu s-a gândit: 1. Europa suferă de vreo câţiva ani de zile de lipsă de încredere în partenerii săi; 2. Cursele de fond nu sunt câştigate de cei care se pregătesc pe ultima sută de metri ci de cei care trag din greu ani de zile".

În fine, ce-ar mai fi de spus astăzi, ce mai este nou astăzi? Avem o stângă la putere, care susţine că Schengen nu este o proritate. Greşeală strategică monumentală: dacă această stângă ratează examenul Schengen, îşi ratează însăşi trecerea ca guvern. Va rămâne în istorie ca un gropar al României în Schengen. Deci ocazia bună de a tăcea i se impută stângii de la Bucureşti.

Apoi, guvernul României uită un lucru: românii şi maghiarii care cer în masă cetăţenia maghiară nu o fac pentru că a fi ungur este mai bine decât a fi român. Ci pentru că a fi ungur înseamnă azi a fi în Schengen.

Şi, nu în ultimul rând, stânga noastră ar trebui să fie mai puţin nombrilistă şi să-şi aducă aminte că pentru românii de peste Prut o Românie în Schengen ar fi ca o gură de aer curat. Bineînţeles însă, este cu mult mai uşor să fi furios decât să fi înţelept.