La Mulţi Ani!

Mi-am făcut timp ieri după-amiază să citesc cu ceva mai multă luare aminte cele scrise pe conturile lor de „facebook” de o parte dintre acei aproape cinci mii de prieteni, în marea lor majoritate virtuali, pe care îi am în propria mea listă de pe respectiva reţea socială.

Foarte mulţi s-au limitat la a relua urările tradiţionale. Oarecum standard, dorindu-le semenilor şi dorindu-şi şi lor înşişi sănătate, bunăstare, reuşite, viaţă îndelungată şi, dacă se poate, şi fericită. Alţii au folosit cele câteva minute dedicate scrisului pe ecranul computerului, minute rupte din răgazul dintre târguielile de abia încheiate în vederea pregătirii sărbătoririi  aşa cum se cuvine a începutului unui an nou  şi începerea sărbătorii propriu-zise,  pentru a reflecta asupra celor ce le-a oferit lor înşile anul 2019 ce îşi trăia atunci ultimele ore.

Nu mică mi-a fost mirarea, dar parcă şi mai mare  bucuria că respectivele mini-bilanţuri nu au mai fost atât de frecvent ca altădată ocazii de  exprimare a tânguielilor, a nemulţumirilor şi a resentimentelor. Cred că nu e vorba doar despre o simplă impresie observaţia că mai mulţi oameni decât altădată au socotit de cuviinţă să se gândească mai curând la lucrurile bune, la împlinirile, la binecuvântările de care au avut parte decât la necazurile care nu mă îndoiesc că au fost şi ele. Unele dintre ele majore şi, desigur, nu puţine,. Parcă nu s-au mai numărat şi enumerat cu aceeaşi voluptate a autocompătimirii bolnăvicioase o nesfârşită serie de nereuşite, de eşecuri, de planuri neizbutite, parcă nu s-au mai făcut chiar atât de multe reproşuri la adresa autorităţilor, a prietenilor şi a neprietenilor, a obstacolelor de toate felurile care ar explica neîmplinirile sau nefericirile cotidiene ale românilor.

S-a vorbit şi despre succese, şi despre faptele bune petrecute în 2019, şi despre realizări, şi despre bucuriile din familie, şi despre reuşitele personale ori cele ale apropiaţilor, dar şi despre ceea ce fiecare dintre noi a  învăţat de la ceea ce viaţa ne-a rezervat în cursul anului încheiat ieri. Să fie oare acesta semnul că, în sfârşit, pare să învăţăm şi noi, românii, că nu ne ajută la nimic, că la urma urmei nu e nici un prilej de bucurie, nici de onoare că ocupăm în topuri mondiale titlul de campioni la nefericire?

Îmi amintesc că în urmă cu câţiva ani,  în spaţiul unui editorial de început de an publicat tot aici pe blogurile adevărul.ro, reflectam că nu ar fi deloc rău să urmăm modelul americanilor care de sute de ani au acel celebru Thanksgiving, adică Ziua Recunoştinţei.Înţeles drept o şansă dată unui exerciţiu de bilanţ la capătul căruia viaţa şi întâmplările ei se ordonează pe o axă eminamente pozitivă.

Thanksgiving a devenit sărbătoare naţională ca urmare a unei proclamaţii date în 1863 de preşedintele Abraham Lincoln şi a fost statuată în forma actuală în 1941 printr-o hotărâre a Congresului Statelor Unite.

Nu cred, totuşi, că s-ar impune ca cine ştie ce înalte foruri să decreteze ori să impună  în România prin OUG  o zi anume în care necazurile să fie puse în cui iar optimismul să fie plasat la loc de cinste.  

Ajunge numai ca fiecare dintre noi să ne scrutăm existenţa, zilele trecute cu calm şi echilibru, concentrându-ne asupra părţilor ei bune. Astfel, mai mult ca sigur am privi cu mai multă încredere ceea ce urmează. Poate chiar cu încrederea că urmarea poate fi scrisă în mai mare măsură graţie contribuţiei noastre personale. Şi mai puţin aşa cum vor alţii.  

La mulţi ani!