„La ce bun poeţii în vremuri secetoase?“

Într-o lume despiritualizată precum cea în care trăim, într-o realitate complet tabloidizată, telenovelizată şi manelizată, întrebarea din titlu este mult mai legitimă decât pe vremea romantismului german.

Întrebarea din titlu şi-o punea marele poet german Friedrich Hölderlin, într-unul dintre cele mai mari momente ale poeziei şi culturii germane şi pe marginea sa avea să gloseze Heidegger în unul dintre cele mai frumoase eseuri despre esenţa poeziei, a artei. Dar nu aceasta este important, ci faptul că, deşi pe vremea marelui poet german, istoria ţării sale nu parcurgea neapărat unul dintre momentele sale cele mai faste, poeţii se bucurau totuşi de preţuire, fiind situaţi cumva în proximitatea prinţilor. Deci, întrebarea lui Hölderlin avea, mai degrabă, un sens metafizic decât unul contextual. Din păcate, astăzi, o putem pune în cel mai „fizic", în cel mai concret sens al său, în legătură cu realitatea despiritualizată, tabloidizată, telenovelizată şi manelizată a zilelor noastre, asociată deci consumismului fără frontiere. Nu mi-am reamintit chiar cu totul întâmplător această întrebare care acoperă o pluralitate de sensuri, ci legat de faptul că, sâmbăta viitoare, unul dintre cei mai mari poeţi români postbelici, Mircea Ivănescu, în acelaşi timp un cărturar de spiţă rară şi un traducător excepţional din germană şi engleză, va împlini 70 de ani. Printr-o fericită coincidenţă, în aceeaşi perioadă, de vreun deceniu şi ceva, se sărbătoreşte şi Ziua Mondială a Poeziei.

Mă întreb dacă presa noastră cea de toate zilele şi, mai ales, televiziunile ce par să fi devenit instrumente eminente ale decerebralizării şi ale mahalagizării sensibilităţii noastre vor găsi un spaţiu cât de mic, strecurat cumva între divorţurile Columbenilor şi Zăvoranilor şi nu ştiu ce declaraţii fulminante ale pigmeilor noştri politici, pentru a marca aceste două evenimente. Experienţa din ultimii ani îmi spune că, în ceea ce priveşte Ziua Poeziei, aceasta va primi circa 30 - 45 de secunde pe televiziunile comerciale şi câteva minute pe cea publică. Dar aniversarea marelui poet Mircea Ivănescu, aş putea paria!, va trece ca şi neobservată, poate cu excepţia TVR Cultural. Şi, până la urmă, de poezie avem noi nevoie în aşa vremuri secetoase, pe praful ăsta de criză?! Nebunia este că tocmai poezia ne-ar putea aduce un sprijin în asemenea vremuri, ne-ar putea ajuta să găsim un sens într-o lume ce pare complet descentrată. Dar pentru asta ar trebui să fim în stare să distingem între esenţial şi conjunctural şi să avem puterea să ne dedicăm anevoioasei zăbave în lectură!

Şi, dacă tot am amintit de lectură şi dacă nu suntem cu toţii neapărat nişte împătimiţi ai poeziei, ar trebui să amintesc că zeci, poate sute de mii de români cultivaţi, însă nu neapărat poligloţi, au putut lua contact cu mari opere ale literaturii universale graţie tălmăcirilor de excepţie ale lui Mircea Ivănescu - a tradus Nietzsche şi Kafka, Faulkner şi Truman Capote, Rilke şi Kierkegaard, a tradus câteva zeci de titluri importante. Şi, mai ales, ne-a dăruit în limba română „Ulysses" de Joyce şi „Omul fără însuşiri" de Robert Musil, probe de foc pentru traducătorii în orice limbă de pe pământul acesta secetos şi însetat.

La Mulţi Ani!, Domnule Mircea Ivănescu, multă poezie în tolbă şi să vă simţiţi în continuare bine în Sibiul acela în care v-aţi transplantat în urmă cu vreo patruzeci de ani din Vavilonul de pe Dâmboviţa.