La Brassserie – un restaurant în Nord(ul) Îndepărtat

În marea carte albastră a cronicilor de cârciumi de la 1358 scrisă de doi cronicari anonimi, morţi în cele din urmă de inaniţie, se specifică la capitolul 45, pagina 56 paragraful doi urmatoarele: “Căutătorul de crâşmi să nu calce pragul acestor instituţii dacă: crâşma se află în prima lună de funcţionare, dacă este mâncat înainte sau dacă a avut o zi proastă”.

Deunăzi am constatat că încalc toate aceste principii pentru a vizita un stabiliment nou deschis, aşa că am ezitat profund în a scrie o cronică, cam 30 de secunde am ezitat după care am scris-o.

În urbea minunată cu şase primari şi un doctor, pe malul marelui lac intern numit misterios Herăstrău, a mai răsărit o crâşmă deşi a fost o vară secetoasă scăldată pe alocuri de incendii. La Brasserie se numeşte ea, cu orgoliu şi mândrie.

Titulatură ce ne poartă imaginaţia pe străzile mai dosnice din St. Germain în dupa – amiezile ploioase ale Parisului cu mese scorojite şi chelneri zgomotoşi care admonestează un poet ratat ce-şi soarbe supa de juma’de ceas. Ca în multe alte dăţi, imaginaţia noastră este razna şi nu are nicio legătură cu ce găsim la faţa locului.

Aşadar La Brasserie este o locantă cu o amenajare modernistă ce nu are legătură în niciun fel cu o braserie. Locul este plăcut ochiului la prima vedere iar călătorul înfometat nu îşi va pune întrebări esenţiale legate de amenajare şi titulatură. Terasa dă spre lac iar coroanele copacilor sălăşluiesc cu blândeţe şi înţelegere împrejurul meselor.

Lucrurile păreau a fi de bun augur şi chiar m-am sfiit în însetarea mea să cer o bere (deşi într-o braserie nu m-aşi fi sfiit defel) pentru a nu părea prea în dezacord cu locul. Totuşi am căpătat o bere blondă deşi cerusem una nefiltrată, ce mi-a astâmpărat nervozitatea sahariană a trupului şi mi-a mai deschis puţin apetitul de mâncare. Deşi spre ruşinea mea mâncasem zdravăn cu vreo două ore înainte, într-o companie numeroasă, gălăgioasă şi beţivă. Când dădeam peste cap ultima picătură a licorii bavareze, am văzut la orizont un chelner îmbrăcat profund în alb fluturând nişte meniuri profund galbene.

La prima vedere meniul a reuşit să mă surprindă, nu neaparat în modul plăcut al termenului, să o spunem aşa… dacă aşteptarea mea ar fi fost undeva în zona Statuia Aviatorilor, meniul era undeva în Apărătorii Patriei blocat în trafic. M-am adunat totuşi şi mi-am spus că poate am devenit obtuz cu vârsta şi până la urmă nu contează ce scrie ci ce gust are. Şi chiar aceată îmbărbătare a mea a dat roade pentru că am reuşit să trec dincolo de conţinutul meniului şi să dau o şansă reală mâncării.

Revenind la meniu aşteparea mea a fost creată, din nou, pe greşitele premise că vin la o braserie cu parfum franţuzit. Nu, nicidecum. Meniul este mai degrabă o incursiune delirantă prin bucătăriile lumii, un mix izvorât probabil din capabilităţile unui bucătar şi plăcerile culinare ascunse ale unui proprietar. Aşadar, la o aruncătură de privire, meniul arăta profund Italian cu bruschete, paste şi tiramisu.

Dar la citirea lui, am descoperit cum că pastele se împleteau armonios cu câteva preparate de influenţă asiatică la care se adugă un PataNegra din însorita Portugalie, câteva preparate care parcă vorbeau limba lui Voltaire, o salată din însorita şi falimentara Grecie şi totul culmina cu un platouaş de inspiraţie autohtonă, neaosă, cum ar veni românească. Dar cum am mai spus, am reuşit să trecem peste mixul de meniu şi să comandăm.

PataNegra a fost absolut delicioasă, complimente bucătarului care a feliat-o şi a pus-o în farfurie. Delicios a fost şi untul de la început, cu pâine, trecută cu generozitate pe nota de plată. Şi cam aici ne oprim cu deliciosul, pentru că au început să vină operele de inspiraţie ale bucătăriei La Brasserie.

O salată grecească în care legumele de sezon veneau din sezoanele altor popoare, fără gust şi fără niciun fason, creveţii tempura cu extra coca şi cu o profundă aromă de congelator, pastele (am încercat două feluri) rataseră puţin momentul în care trebuiau scoase din oală ca să se numească al dente, o salată cu calamari de calibrul uneia din orice lanţ de Tratorii de Mall şi, în sfârşit, puiul…

Puiul care în meniu părea cel mai franţuzit, adică ”jumătate de pui rotisat” – cine a mâncat pe afară ştie la ce să se aştepte, cine a mâncat numai prin România, ce aşteaptă aia primeşte, adică jumătate de pui de Coco Rico sau Avicola (de ăla mare şi umflat) - cu piure. Calitatea preparatului se bătea parte în parte cu calitatea preparatelor similare de la Mega Image sau de la ferestrele unde se înghesuie taximetriştii seara pe Eminescu.

Şi cam asta fuse braseria noastră. Plătit şi plecat. Plătit preţuri de nord dar nu cele mai de nord.

În umbra răcoroasă a serii de toamnă am părăsit incinta fără vreun gând anume, doar cu o uşoară stare de nervozitate pe care o aveam toţi cei prezenţi la masă, ce s-a şi transformat într-un soi de ceartă generală de suet pe trotuarul din faţa locantei. Pe alte teme, unele mai profunde, mai argumentate şi mai valoroase decât mâncarea din bucătăria stabilimentului vizitat.