La Ateneul Român, „Messa da Requiem” de Verdi în interpretare internațională

În acest februarie este șansa publicului să aplaude prezențele pe scenele bucureștene a trei importanți cântăreți români, singurii compatrioți câștigători de Premii I la marele concurs Operalia – Plácido Domingo.

Totul s-a petrecut în ultimii 15 ani, prin tenorii Ștefan Pop (2010) și Ioan Hotea (2015), urmați de soprana Adela Zaharia (2017). Filarmonica George Enescu l-a invitat pe Ioan Hotea spre a susține partitura tenorală din liturghia catolică verdiană, a doua zi a urmat un concert al Adelei Zaharia la Sala Radio, iar spectacolul „Boema” de la Opera Națională București l-a programat în rolul Rodolfo pe Ștefan Pop spre sfârșitul lunii.

Regaluri deci, cu asemenea voci și nu numai.  Oratoriu vocal-simfonic sacru, „Messa da Requiem” de Giuseppe Verdi reunește forțe solistice, orchestrale și corale majore. Prin scriitura muzicală amintește de operă, completând excelența perioadei de maturitate creatoare a marelui compozitor. În Recviem se întâlnesc vocalități tipic verdiene, tipologii pe care le-a formatat și le-a structurat clar în celebrele sale opusuri, construcții instrumentale și corale de aceeași manieră lirico-dramatică.

Ansamblurile prezente pe podiumul Ateneului joi 13 februarie, Orchestra și Corul Filarmonicii George Enescu, aflate sub bagheta francezului Yan Pascal Tortelier și în pregătirea dirijorului de cor Iosif Ion Prunner, au restituit lectura grandioasă a partiturii, monumentală și totodată introspectivă, cu pioșenie, dăruire și implicare profundă ca mesă mortuară, cu atenție la masivitatea sonoră dezlănțuită (repetitivul „Dies irae”), dar și la contrastele pe care compozitorul le-a picurat în tot locul, alături de nuanțele de expresie ale rugii înălțate Cerului. Pachetele de instrumente au funcționat omogen, remarcile mergând mai întâi către corzile grave și, bineînțeles, către greu încercatele alămuri („Tuba mirum” este doar o pildă).

Un gând îmi zboară către o tubă răsunând sinistru, deloc auzită în alte versiuni, amenințător revelată de baghetă într-una din reprizele de „Dies irae”. Coerența între toate partidele instrumentale a fost exemplară, fie că ascultam corzi diafane, „lemne” pure sau percuție violentă, în afara celor menționate. În tutti, orchestra a dominat seara cu maiestuozitate, fără grabă, prin tempi ce au reprodus marea tradiție italiană de interpretare. În puține rânduri, cvartetul de soliști cu soprana în culminațiile de Do natural acut din „Salva me” („Rex tremendae”) sau „Libera me” din final a rămas pe planul secund în fața tumultului orchestral.

Corul a sunat omogen și calitativ, fie că a fost vorba – ca sumare selecții - de un cantabile în „Lacrymosa”, de îmbinarea vocilor în fuga din „Sanctus” sau exprimările furtunoase, vijelioase, care abundă.

În privința vocilor soliste, aș începe cu mezzosoprana Judit Kutasi, proaspăt sosită în București după o serie glorioasă de 13 (!) spectacole cu „Aida” la Metropolitan Opera din New York, așadar o specializare verdiană.

A o asculta live în sală pe artista originară din Timișoara este în primul rând un privilegiu sonor. Te simți fermecat de culoarea prețioasă de glas, cu patină rezonantă de violoncel în nobil și bogat veșmânt, văl de bronz aurit. Nu mi-a fost ușor să fac asocierea între sunetul care mă fascinase, mă obsedase în sală și slove. Mezzosoprana posedă armonice unice care se întind pe tot ambitusul vocii strălucitoare și ample. În registrul grav, emisia „de piept” este tulburătoare, chiar dacă este expusă tăios sau moale, catifelat. Cu acest instrument luxos care copleșește, Judit Kutasi plămădește desene melodice de mare sugestivitate. Cu totul aleator, îmi stăruie în memorie prima frază „Liber scriptus proferetur”, accentuată, diminuată până la pianissimo și continuată în forte, apoi expresivitatea din „Quid sum miser”, „Recordare Jesu pie” sau „Lacrymosa”, dolcissimo din „Agnus Dei”, nuanțele din „Lux aeterna”, unele în compania celorlalte glasuri partenere. Explozii răscolitoare de sunet ca importante punctări au dominat pe alocuri platoul, venind din partea mezzosopranei.

Basul francez Nicolas Testé a afișat de la prima intervenție „Mors stupebit et natura” un glas abisal, dezvoltat în mod egal și fluent în toate registrele, impunător în „Confutatis maledictis”, cu forță, dar și cu exprimări cantabile dolce, în care moliciunile sonore și-au făcut loc într-o frază modelată așa cum cere partitura. Cu căldură a cântat Nicolas Testé fraze din secțiunea „Lux aeterna”.

Și Ioan Hotea este un analist serios și devotat portativelor, aici verdiene, abordând „Ingemisco” în cânt îndreptat către angelic, devoalând o linie melodică frumoasă și accentuată expresiv prin construcție și înmuieri de sunet („... parte dextra,...”) până la Si bemol-ul acut de forță ce încheie pagina, pentru care a ales o emisie de sonoritate „strânsă”, ușoară alterare a omogenității întregii fraze. În schimb în Adagio-ul „Hostias” din „Offertorio” a propus o lectură de mare rafinament, confirmându-i lirismul „di grazia” de sorginte belcantistă.

 Partitura de soprană a revenit invitatei din Coreea de Sud Hye-Youn Lee, glas în primul rând vibrant, căreia atributul de „verdiană în devenire” i se poate atașa. Îl recomandă consistența vocii, cântul în pianissimo-legato, inclusiv pe țesătură înaltă, printre altele. La pasiv, balanța se înclină pentru unele acute mai puțin concentrate („Quid sum miser”), altele aproape de stridență („Offertorio”) sau sonorități grave opace („Libera me”). Nici Si bemol-ul acut vocalizat la octavă în pianissimo („Requiem” din aceeași „Libera me”) nu a atins perfecțiunea. Un studiu aplicat poate duce la progres.

Una peste alta, „Messa da Requiem” de Verdi a consemnat încă o seară memorabilă la Ateneul Român cu Filarmonica George Enescu și invitații ei.