Jo Cox a arătat că în politică „nu toţi sunt la fel”. Ştiu pentru că am cunoscut-o

FOTO standard.co.uk

Tragedia aceasta ne reaminteşte că politica este în continuare – cum a fost întotdeauna – o opţiune de carieră şi pentru cei mai buni dintre noi, nu doar pentru cei mai incompetenţi, corupţi sau oportunişti.

Jo Cox a fost ucisă ieri de către un dezaxat mintal. Jo era un parlamentar tânăr (41 de ani), la primul mandat, şi reprezenta partidul laburist pentru zona Batley and Spen. Presa a scris deja în detaliu despre cariera ei remarcabilă, strâns legată de munca umanitară în zone de conflict. Mulţi politicieni şi prieteni care au cunoscut-o au vorbit deja despre ce om extraordinar era Jo la nivel personal (în special ca mamă şi prieten), profesional, politic. Nu este un caz de „despre morţi numai de bine” – ci este realitatea nefiltrată.

Ştiu asta pentru că am avut privilegiul să o cunosc şi eu, şi să lucrez cu ea în ultimile luni. Ultima dată am întâlnit-o marţea asta (acum trei zile) în Parlament; a fost o şedinţă restrânsă de lucru (eram cinci cu totul) pe draftul unui raport ce urma să-l lansăm cu ea şi un parlamentar conservator în iulie. John Bew explică mai multe aici. Jo era plină de energie, onestă, super-inteligentă, generoasă, cu convingeri ferme, şi mai ales neînfricată (personal şi politic). Încă pare ireal că nu mai este printre noi.

Dar e ceva mai important de reţinut din această poveste, dincolo strict de elogiul unei persoane deosebite. Tragedia aceasta ne reaminteşte că politica este în continuare – cum a fost întotdeauna – şi pentru cei mai buni dintre noi, nu doar pentru cei mai proşti, corupţi sau oportunişti. Cineva cu talentele, relaţiile profesionale şi experienţa lui Jo ar fi putut să facă orice, avea toată lumea (inclusiv cea „corporatistă”) deschisă în faţa ei. Însă ea a vrut să facă politică, pentru că motivaţia ei principală în viaţa era să facă bine altora, şi ştia că anumite lucruri se pot rezolva doar prin politică.

Trăim într-o perioadă plină de revolte „anti-sistem”, „anti-politică”, „anti-establishment”. Fenomenul e aproape global, şi e foarte prezent în UK aşa cum e şi în România. Din România, politica britanică şi dezbaterile din parlament par că sunt de pe altă lume – şi în multe privinţe aşa e. Dar cetăţenii britanici sunt mult mai puţin impresionaţi şi dispreţuiesc „clasa politică” cu o intensitate (aproape) la fel de mare ca cea a românilor pentru „clasa politică” din România.

Cineva că Jo Cox era exemplul viu – şi acum ar trebui să devină un simbol puternic – pentru faptul că sunt probleme serioase – atât morale, cât şi practice – cu aceste instincte „anti-politică” de masă. Şi cei care vociferează împotriva politicienilor aleşi, aşa cum sunt ei, în orice stat democratic, ar trebui poate să se mai gândească o dată dacă ceea ce fac/cred/vor este complet corect, pentru că mult prea des aceste mesaje iau o tentă extremă şi absolută. Şi în acest fel îşi subminează propria moralitate.

Jo era cu siguranţă o excepţie; nu sugerează nimeni că toţi politicienii sunt ca ea, nici pe departe. Chiar e adevărat că mulţi (în mod cert, într-un procent covârşitor în pseudo-democraţii ca România) dintre ei merită criticile, chiar şi dispreţul, publicului. Dar excepţii ca Jo nu sunt doar „detalii” care să fie ignorate şi pierdute într-un val de ură oarbă faţă de „parlament” (orice parlament), ci sunt argumentul de bază pentru a respecta „clasa politică” – nu pentru oamenii care o compun în acest moment din timp, ci ca element de bază, legitim, al democraţiei.

Este uşor, în situaţii ca cea din România, ca cele două înţelesuri – clasa politică în sensul unui grup de politicieni, şi clasa politică în sensul unui element democratic – să fie comasate şi distincţia să fie pierdută. Dar asta nu poate duce decât la slăbirea democraţiei, la haos, şi mai departe cine ştie?

Ceea ce era cel mai admirabil şi interesant (politic vorbind) legat de Jo Cox era disponibilitatea ei de a lucra cu politicieni din partidul rival (în speţă, Conservatorii). Era deja cunoscută pentru articole co-semnate cu politicieni conservatori, pe teme de politică externă. Raportul menţionat la început – în care eram implicat şi eu – urma de asemenea să fie o declaraţie puternică pe un subiect sensibil (intervenţia militară externă în cazuri de catastrofă umanitară), co-semnată de Jo şi de un alt parlamentar Tory. Am auzit-o de nu ştiu câte ori repetând principiul ei ferm că acolo unde sunt lucruri unde există consens cu cei din partidul opus, nu are nici o problemă în a lucra cu ei. Dimpotrivă, vedea acest tip de colaborare ca un mod foarte puternic şi eficient de chiar a obţine rezultate.

Citiţi reacţiile din presă britanică la moartea lui Jo. Politicieni din toate partidele îi deplâng dispariţia. Nu o fac de complezenţă, sau că „aşa se face”, ci pentru că în mod real o apreciau. Pentru că adevăratul fel de a face politică – şi punctul terminus al „devenirii democratice” – este să separi dezbaterea pe argumente politice/intelectuale de planul personal. Numai aşa ajungi la acel „respect” – clamat de atâtea ori în mod fals şi în România – care generează „politica civilizată”. Într-o democraţie că UK, oamenii politici – inclusiv marii rivali – se respectă cu adevărat, chiar dacă au opinii diferite pe diverse subiecte. Dar respectă omul şi celelalte virtuţi ale sale (sigur, acolo unde există, pentru că trebuie să distingem respectul de „politeţe”).

Aş vrea să pot spune că moartea lui Jo nu a fost în zadar, dar nu e aşa. A murit degeaba, victima unui destin tragic. Bineînţeles că fiecare va trage concluziile lui din această tragedie şi din exemplul ei – ca din orice tragedie, şi orice exemplu. Deja sunt voci din partea stângă şi din campania anti-Brexit care încearcă să exploateze politic această crimă pentru a decredibiliza şi delegitimiza mesajul de dreapta, inclusiv cel aşa-zis „naţionalist”. Asta e cel puţin dezgustător – şi ne arată faţa urâtă a politicii –, dar e şi stupid: acţiunea şi motivaţia unui om bolnav psihic e prin definiţie o chestiune dincolo de controlul raţiunii şi de responsabilitatea oricui altcuiva. Dacă Jo credea în ceva, aceea era puterea argumentului şi libera alegere.

Într-o lume cinică şi din ce în ce mai tribalizată, Jo a arătat că încă mai pot exista (până la asasinare) politicieni-model şi viitori lideri dispuşi să colaboreze şi cu rivalii acolo unde principiile permit – fără ură, pe bază de respect pentru idei şi valori.

Sunt convins că mai sunt şi alţii.