Iulian (nu Felix) şi Otilia

Iată o poveste cu dragoste şi sex şi crimă şi tomberoane. O poveste nu cu mai clasicii Felix şi Otilia, ci cu anonimii Iulian şi Otilia. Personaje subterane, de catacombe, ale unui mare oraş. O poveste cu oameni ai străzii, cu boschetari. Infrastructura poveştilor secrete cu oameni de bine.

Când a întâlnit-o pe Otilia, Iulian omorâse deja. Cu vreo treizeci de ani în urmă, într-o comună oarecare din provincie, îşi înjunghiase tatăl. Făcuse puşcărie, ieşise, luase calea Bucureştiului. Mai fusese condamnat pentru nişte furturi mărunte. Ieşise iar.

Trăia din fierul vechi pe care îl aduna sau îl fura şi îl vindea la centre de colectare. Cerşea din când în când, în funcţie de ocazie, pe stradă sau prin biserici sau pe la vreo măcelărie. Dormea prin adăposturi improvizate în construcţii neterminate. „Culcuşuri”.

Nu-mi aduc aminte când şi cum a cunoscut-o pe Otilia. Este genul de amănunt care îţi scapă cu timpul şi care nu interesează adevărul tehnic, juridic. Dar de-acum umbla prin Bucureşti cu Otilia după el. Femeia îl urma ca un câine de pripas care linge mâna stăpânului şi latră la străinul la care se burzuluieşte şi stăpânul. Culegeau fier vechi, beau votcă ieftină şi dormeau în culcuşuri. Invizibili. Supremă cochetărie, Otilia avea un ruj.

La începutul anului 2000, ajung la blocul Loto de la intersecţia Bd. Octavian Goga cu Bd. Nerva Traian, pe atunci ceva între construcţie în desfăşurare şi ruină. Ironie a sorţii, acum, deasupra locului unde s-a întâmplat crima între oameni ai străzii, funcţionează un magazin de bijuterii.

Acolo în subsol îl găsesc deja instalat în culcuş pe „Unchiaşul”. Om al străzii care ţine după el cu mândrie o trusă de scule. Se instalează şi ei în colţul opus al încăperii neterminate. Ziua umblă după fier vechi şi orice altceva vechi pe care îl pot vinde. Seara se întorc la culcuş.

Bărbaţii încep să se certe pe femeie. Un martor spune, după ani de zile, că Iulian îl brusca pe „Unchiaş”. Femeia nu riposta, nu protesta în niciun fel, se ducea cu oricare dintre ei. Într-o seară, abia întorşi la culcuş, Iulian pleacă să cumpere votcă. Se întoarce după 15 – 20 de minute. Am văzut că Unchiaşul se încheia la pantaloni iar Otilia se afla întinsă pe salteaua unde dormeam eu cu ea, acoperită cu o plapumă. Am dat plapuma la o parte şi am văzut că era dezbrăcată de la brâu în jos. Am întrebat-o dacă s-a culcat cu Unchiaşul dar nu mi-a răspuns şi asta m-a enervat.

Unchiaşul se ghemuieşte în colţul lui iar Iulian începe să-i care pe cârcă pumni şi picioare. Unchiaşul are un cuţit în trusa de scule, dar nu ştie ce să facă cu el. Iulian ia o bâtă aflată întâmplător acolo şi nu se mai opreşte. Loveşte în cap, gât, piept, spate, burtă, picioare. Femeia se uită. Până când Unchiaşul nu mai mişcă. Apoi Iulian o bate pe Otilia. Pleacă şi femeia îl urmează docilă.

Cadavrul este găsit după câteva zile cu faţa mâncată de şobolani. După alte câteva zile Iulian se întoarce şi dă foc, să distrugă ce este acolo şi să nu fie găsite amprentele lui şi să nu fie prins.

Încă aproape şase ani colindă Bucureştiul. La sfârşitul lui 2005 ajung peste drum de blocul Loto. Într-o construcţie neterminată cu parter şi etaj, fără ferestre, fără uşi şi fără acoperiş, pe o platformă asfaltată, între blocuri. Caricatura de clădire aparţinuse unei firme de construcţii desfiinţate. Aceleiaşi firme îi aparţinuseră şi Nea Mircea şi Mugurel, actualii locatari rămaşi pe drumuri după faliment. Muncesc ocazional pe la diferite magazine şi restaurante din zonă, adună şi aruncă gunoiul şi primesc resturi de mâncare sau ceva bani.

Mugurel avea să fie primul suspect. Nevinovat, până la urmă. Avea un frate geamăn în Galaţi care rămăsese acolo să muncească în gospodărie. O dată pe lună venea la Bucureşti, dormea două nopţi cu Mugurel prin scări de bloc sau adăposturi şi bătea cu el oraşul. După care se întorcea la Galaţi.

Iulian şi Otilia se aşază şi ei acolo. Cară şi vând fier vechi într-o lume reciclabilă. Într-o seară se întorc de la fier vechi (Mugurel rămâne să mai care nişte tomberoane la un restaurant) şi beau coniac şi votcă. Era întuneric când a venit Mircea la locul unde eram eu şi femeia mea. Mircea a băut şi s-a dat la femeia mea... L-am lovit cu cuţitul de două ori dar nu ştiu exact unde l-am nimerit. S-a ridicat şi a căutat din nou scandal. Atunci am luat unul dintre lemnele de foc din cameră, un picior de masă sau de scaun şi l-am lovit în cap de vreo cinci ori. A căzut la pământ şi gemea. A căzut pe nişte pături... Femeia se uită. Bricheta lui Iulian nu funcţionează şi atunci Otilia îi dă foc mortului. Îl lasă arzând şi pleacă.

Sunt prinşi şi recunosc fapta din 2005. Niciun cuvânt despre cealaltă până când Otilia îi trimite, din arestul pentru femei, o scrisoare lui Iulian, în care se referă la bile puse degeaba şi la faptul că femeile din celulă sunt mai bune decât el. Atunci Iulian povesteşte fapta cealaltă. Apoi regretă şi neagă. Însă acum povesteşte Otilia. Din închisoare Iulian scrie din când în când câte o petiţie în care spune că Otilia a omorât oameni.

La ultima întâlnire pe care am avut-o cu Iulian, a început să urle că este victima unei înscenări şi să ameninţe.

La ultima întâlnire pe care am avut-o cu Otilia, era fericită că în penitenciar a învăţat să scrie şi să citească.

La ultima întâlnire pe care am avut-o cu Mugurel – absolut întâmplătoare şi la multă vreme după terminarea dosarului -, era căzut pe stradă şi se lovise la cap de o piatră. I-am chemat o salvare şi i-am dat nişte bani de internare. Pe care presupun că i-a băut.