Iubit de marele public, respectat de publicul de specialitate
0Mă refer – iată! – la prezența întremătoare, realmente constructivă, a dirijorului Leo Hussain, pe podiumul Ateneului Român în compania membrilor Filarmonicii, în egală măsură în compania urmașilor virtuali ai acestora, anume a orchestrei studenților Academiei bucureștene de muzică.
Nu poți să nu realizezi, Hussain este un prieten apropiat al muzicienilor noștri, al publicului nostru de concert, un obișnuit al vieții noastre muzicale. Dispune de o energie creatoare, permanent inspiratoare, permanent întreținută de o neobosită râvnă profesională. A dovedit-o o dată în plus cu prilejul concertului susținut în compania tinerilor muzicieni, pe parcursul unui program anume imaginat pentru a stimula râvna profesională a acestora; o realizează în zone stilistice cu totul distincte. Definește, pe această direcție, un prețios demers quasi pedagogic de autentică eficiență.
Din acest punct de vedere, cel mai proeminent aspect mi-a apărut a fi fost realizarea acestei capodopere a genului, anume Concertul românesc pentru orchestră de György Ligeti. Este una dintre personalitățile marcante ale muzicii secolului trecut. Lucrarea face apel la materialul tradițional inestimabil pe care autorul și l-a apropiat în perioada anilor 50, perioadă rodnică pe parcursul căreia a activat în calitate de cercetător în cadrul Institutului de Folclor de la București.
Strălucirea instrumentală, verva dinamică, complexul transparențelor timbrale abil valorificate pe parcursul celor patru mișcări ale lucrării, opoziții atent susținute în plan caracterologic, totul a dat sens de exemplaritate relației dintre un mare maestru al baghetei și tinerii săi discipoli. Nivelul pitoresc ilustrativ a fost aici depășit în favoarea aspectului constructiv ce definește, de fapt, momentele lucrării.
Diferite atitudini profesionale, două lumi distincte au fost definite pe parcursul altor momente ale programului, momente celebre ale marelui repertoriu orchestral, anume Valsul trist de Jean Sibelius și ultima simfonie mozartiană, ” Jupiter”, în do major. Este de observat inclusiv - în acest caz - relația profesională funcțional susținută dintre conducerea Filarmonicii bucureștene și cea a Universității de muzică.
Pe aceeași direcție au putut fi observate și cele două programe de concert pe care Hussain le-a susținut în compania Filarmonicii. Este de menționat, pe parcursul celor trei apariții ale domniei sale, în concert, pe podiumul Ateneului, în compania studenților Academiei de muzică, în compania filarmoniștilor bucureșteni, unica prezența solistică – realmente remarcabilă ! - a fost aceea a tânărului maestru, a pianistului Andrei Licareț, pe parcursul Concertului în do minor de Serghei Rachmaninov. Rar, foarte rar am putut asista, în cazul acestei tulburătoare creații, la o susținere atât de strânsă, de pregnantă din punct de vedere orchestral; potențând la cote înalte evoluția solistică. Sunetul cantilenei pianului se dovedește aici a fi cultivat cu inteligență, cu inspiratoare sensibilitate.
În alt sens, evident este faptul, preferințele muzicianului Leo Hussain sunt orientate spre acele creații care se sprijină pe o formă a articulațiilor ferm concepute de autor sau, pe care, domnia sa le cultivă de o manieră predilectă. Anume pe acelea pe parcursul cărora construcția trebuie căutată, imaginată, chiar concepută.
Alături de capodopera simfonică mozartiană anterior evocată, mă voi referi la marea simfonie romantică, cea în mi minor, de Jean Sibelius. Autorul a dezvoltat o evoluție artistică îndelungată din deceniile de sfârșit ale secolului al XIX-lea pană spre mijlocul secolului trecut. Demn de semnalat, nu s-a lăsat sedus de noile concepte muzicale ale secolului XX. A crezut întotdeauna că muzica, conceptul simfonic, trebuie să dezvolte o adresare generoasă, inteligibilă, coerentă, de mare sinceritate. A devenit personalitatea emblematică a țării sale, a Finlandei. Realizarea în sine a lucrării a fost orientată de șeful de orchestră tocmai pe această direcție a unei comunicării consistente, inspiratoare. A dezvoltat o impresionantă tensiune interioară extinsă amplu pe parcursul întregului ciclu simfonic. Moment impresionant, Finale – Quasi una fantasia, a reprezentat momentul bine intuit de dirijor, momentul de convergență al întregului ciclu simfonic.
Realizat cu sprijinul Institutului Polonez, celălalt simfonic condus de Leo Hussain a inclus lucrări rar întâlnite pe afișele noastre de concert, anume marea lucrare oratorială Stabat Mater de Karol Szymanowski, grandioasă lucrare vocal simfonică pentru soliști cor și orchestră, moment prilejuit de apropierea sărbătorilor pascale. Au participat – pentru prima oară pe scenele noastre de concert - soprana lirico-spintă de impresionantă susținere, Evgeniya Sotnikova și baritonul Liviu Holender pe parcursul unei evoluții restrânse, de atent susținută funcționalitate. Am reîntâlnit-o cu vădit interes pe mezzo-soprana Aura Twarowska, o maestră a cântului vocal-simfonic.
În deschiderea programului, lucrarea Totus Tuus pentru cor a cappella, lucrare semnată de prolificul autor contemporan Henryk Gorecky, a fost prezentată în primă audiție pe scena Ateneului. Este de remarcat participarea exemplară a Corului Academic al Filarmonicii, ansamblu condus de maestrul Iosif Ion Prunner.
Trebuie apreciat, la inițiativa șefului de orchestră, cu excepția momentului de deschidere, întregul concert a fost dedicat unor mari creații simfonice și vocal-simfonice, lucrări pe care publicul nostru nu are prilejul a le audia decât foarte rar. Astfel, în partea secundă a programului a fost prezentat celebrul ciclu simfonic Variațiunile Enigma datorat compozitorului englez Edward Elgar, creator care marchează, la granița dintre secole, marea renaștere a muzicii engleze din jurul anului 1900. Se poate vorbi în acest caz de un anume programatism psihologic ce beneficiază de un parcurs nedeclarat dar atent definit interior, parcurs pe care autorul – de o manieră ingenioasă, sensibil comunicativă - ne invită a-l desluși.
Excelentă s-a dovedit a fi fost colaborarea cu întregul colectiv al muzicienilor, cei care l-au urmat pe șeful de orchestră, cu entuziasm, cu eficiență, pe parcursul acestor mari edificii ale muzicii.
Nu putem uita, cu exact zece ani în urmă, în cadrul ediției din acel an a Festivalului Enescu, Hussain a salvat concertul ce urma să prezinte una dintre capodoperele muzicale ale începutului de secol, anume Gurre-Lieder de Arnold Schoenberg.
Trebuie remarcat, dirijorul se manifestă a fi, în egală măsură, un inspirat pedagog al ansamblului cu care colaborează; iar revenirea sa este așteptată atât de publicul de concert, de cel de specialitate, cât și de muzicienii ansamblului.
Articolul a fost publicat anterior în revista România Literară.
Se încarcă comentariile...
