Istanbulul slav

Am avut ocazia, între 30 octombrie – 3 noiembrie a.c., să particip la marele Târg de carte care se ţine anual la Istanbul.

Oraşul e aşa cum îl ştim, din cărţi sau din vizite anterioare: o formidabilă aglomerare urbană, cu mii de hoteluri şi restaurante, cu zeci de mii de magazine şi buticuri, cu case cocoţate vraişte una peste alta, cu celebrele sale moschei şi muzee, cu străduţe înguste pe care autocarele - conduse de şoferi a căror îndemânare ar putea-o invidia şi un Fitipaldi sau un  Schumacher - se strecoară neverosimil, etc. Dar înainte de toate, cu obsesia comerţului: toată lumea vrea să vândă ceva; nu e palmă de loc, la subsolul clădirilor, la demisol, la parter, la etaje, unde să nu fie cineva care să tragă de tine să intri, să pipăi marfa şi să urli: „este!" Iar afară, pe micile artere de circulaţie, un uluitor rulaj de mărfuri: oameni de toate vârstele, de la puşti de 12-13 ani până la septuagenari, cară cu spatele ori înhămaţi la un soi de cărucioare pe două roţi imense baloturi împachetate. Unde merg ei, inclusiv pe contrasens, printre maşini, cu ce scop - mister.

Un mister pe care mi l-a lămurit, parţial, un prieten turc, trăitor în România: majoritatea acestor pachete giganteşti merg spre autocarele, camioanele, vapoarele şi cargourile ruşilor. Ce făceam noi, românii, la începutul anilor '90, fac acum, la scară mare, „di granda", ruşii. Toate naţiile slave, plus cele din fostele republici sovietice, sunt prezente aici: Vocile (înregistrate) ale muezinilor sunt acoperite de larma conversaţiilor în limba lui Puşkin. Meniurile restaurantelor, reclamele magazinelor, promoţiile lor sunt transpuse în ruseşte. Chelnerii, recepţionerii, vânzătorii ambulanţi par descinşi direct din Gogol.

Concluzia? A tras-o, cu amărăciune, acelaşi prieten turc, la omniprezentul pahar de ceai: „Ehei, Ioan, cât au vrut ruşii, de la Petru cel Mare la Brejnev, să pună mâna pe Dardanele!... Acum aproape c-au reuşit!"

P.S. - Habar n-am cine conduce, răspunde de şi realizează „TVR Internaţional", dar o mai jalnică imagine a României (cel puţin a celei culturale) difuzată în lume de acest post cu greu poate fi egalată. Dacă o tâmpenie de film cum e „Braţele Afroditei" intră, conform reclamei, în categoria „cele mai bune filme româneşti", atunci ne merităm audienţa şi soarta.