Iranul și zgândărirea neasumată a Americii pentru gestionarea tranziției regimului ayatollahilor

Duminică, 28 ianuarie, trei militari au fost uciși și alți 41 răniți la o bază din Iordania a armatei americane, Turnul 22, fapt ce a consemnat trecerea peste o linie roșie care nu mai fusese depășită vreodată de membrii Rezistenței Islamice din Irak, o organizație pălărie pentru milițiile pro-iraniene din această țară. A fost prima victimă de la debutul atacurilor asupra bazelor americane din regiune, 166 la număr, dintre care trei de la atacul mortal. În plus, este pentru prima oară din 1953 când un membru al forțelor armate sau navale americane este ucis de un atac aerian inamic. Cum în Statele Unite suntem în an electoral, presiunea pentru a reacționa virulent este enormă, solicitându-se chiar lovirea regimului iranian – care a finanțat, antrenat și livrat arme acestor grupări, drona ucigașă fiind de producție iraniană - la el acasă. Deși formal a luat toate măsurile pentru a limita, controla sau opri orice atac asupra forțelor americane, Iranul are primul inters în a se victimiza și a obține o raliere a străzii lângă regimul ayatollahilor în pragul unei probabile schimbări a Liderului Suprem.

Retalierea în forță a SUA: primul episod

Atacul asupra bazei americane secrete Turnul 22, din Iordania, a înregistrat imediat o reacție, nu înainte ca Statele Unite să se asigure că Iranul a primit mesajul său și că-și face controlul costurilor. Descurajarea venită de la perspectiva atacului s-a resimțit imediat, iar atacul, în fapt o acțiune complexă, multistratificată și conjugată, a urmat în noaptea de vineri spre sâmbătă 2-3 februarie, la o săptămână după atacul cu victime al milițiilor șiite. Scopul principal al SUA a fost o lovitură devastatoare, masivă și suficientă pentru a distruge sursele de putere ale milițiilor șiite pro-iraniene din Siria și Irak, dar calibrate de așa natură încât să marcheze retalierea dar să nu ducă la escaladarea conflictului în Orientul Mijlociu, contrapunând Washingtonul și Teheranul direct.

Astfel, SUA a purtat prima rundă de lovituri vizând 85 de ținte din Irak și Siria, în șapte locații distincte, trei din Siria și patru din Irak, toate aparținând milițiilor reunite sub pălăria Rezistențe Islamice din Irak și Siria, controlate, înarmate și antrenate de Corpul Gardienilor Revoluției Islamice din Iran, mai exact de către forțele speciale expediționale ale sale, Al Quds, care coordonează toate aceste miliții. Țintele vizate au fost cele care planifică și facilitează operațiunile din lanțurile de furnizare a resurselor, armamentelor și muniției, depozite de armament și centre de comandă și control, potivit declarației purtătorului de cuvânt al Consiliului Național de Securitate, John Kirby. A fost vorba, bineînțeles de distrugeri cu efect asupra activităților, nefiind nicidecum vizată o ucidere majoră a luptărorilor – doar 16 victime au fost raportate după atac.

Și, mai ales, a fost o afirmare clară și puternică a faptului că SUA nu dorește război, dar ia măsurile necesare pentru a-și apăra interesele și cetățenii, sancționînd uciderea oricărui soldat sau cetățean american în timp ce dorește să evite, totodată, escaladarea spiralei confruntării cu Iranul dincolo de punctul în care mai poate fi controlat. Iranul a fost ținta reală a loviturilor, cu scop de descurajare, chiar dacă milițiile cliente ale sale au fost cele vizate direct. E motivul pentru care tirurile americane de vineri noapte au fost atent calibrate, nu au vizat atacarea directă a Iranului, având în vedere semnele extrem de clare ale preocupării Teheranului legate de escaladarea posibilă și acțiunile sale imediate pentru blocarea și limitarea atacurilor asupra forțelor americane din regiune, prin mesaje directe și dure la adresa milițiilor dependente de susținerea sa.

Dansul delicat de compensare a dilemei între lovituri suficiente și puternice și evitarea costurilor unei eventuale escaladări a fost complet atinsă vineri noapte, în timp ce acțiunea a fost dublată de un set nou de sancțiuni, vizate fiind companiile care furnizează cunoaștere și componente pentru programele iraniene de rachete balistice și drone(care ajung în egală măsură la Rusia și pe câmpurile de confruntare din Ucraina) și șase oficiali ai Corpului Gardienilor Revoluției Islamice parte a Comenzii Cyber-electronice, implicată în aceste proiecte. Calibrarea potrivită a fost în măsură să restabilească măsurile de descurajare din regiune, cele mai importante pentru protejarea propriilor militari și cetățeni în întreg Orientul Mijlociu și peste tot în lume.

Desigur, Președintele Biden a anunțat că răspunsul său abia a început, că vor mai fi etape ulterioare care vor fi lansate la momentul potrivit, la alegerea comenzii militare americane. În același timp, nu e de ignorat nici acțiunea diplomatică, Secretarul de Stat Antony Blinken pregătindu-se să plece într-un nou turneu, al cincilea, în Orientul Mijlociu cu scopul de a evita extinderea conflictului și de a găsi o soluție potrivită în Gaza. Obiectivele turneului sunt ostaticii și asistența umanitară din Gaza, libertatea de navigație în Golful Aden și Marea Roșie, siguranța personalului american din regiune, dar mai ales o formula de securitate potrivită pentru israelieni și palestinieni deopotrivă. Ultimul efort se referă cu precădere la eliminarea alibiului Iranului pentru finanțarea tuturor grupărilor proxy și angajare în altceva decât bătălia pentru putere și control în regiune, ascunzându-se în spatele problemei palestiniene.

Kataib Hezbollah, intervenția iraniană și limitarea pierderilor organizațiilor proxy

Faptul că acțiunea de descurajare credibilă a avut impact rezultă din mișcările Iranului imediat după atac, unele de alarmă, altele de recunoaștere a gradului diferit de independență și loialitate limitată a unei părți din milițiile finanțate. Astfel, generalul de brigadă Esmail Qaani al forței Al Quds a vizitat succesiv Bagdadul și Damascul luni, 29 ianuarie, imediat după atacurile la adresa bazei din Iordania soldate cu victimele americane, care a reprezentat și un atac pe teritoriul unui stat arab vecin. Mesajul general a vizat oprirea oricărei escaladări militare și a oricărui atac asupra forțelor americane din regiune, potrivit mass mediei irakiene.

De altfel, la scurt timp, chiar marți 30 ianuarie, Kataib Hezbollah, cea mai puternică miliție șiită pro-iraniană din Irak, a anunțat suspendarea oricăror operațiuni militare împotriva forțelor americane din regiune, motivul fiind rugămintea și intervenția premierului irakian Mohammed Shia al-Sudani. Comunicatul solicita tuturor milițiilor să treacă la “apărare pasivă”, pentru moment. Mai mult, pentru că Pentagonul a numit responsabilul pentru atacuri și victime, Rezistența Islamică, grup umbrelă din care face parte și Kataib Hezbollah(nesingularizat drept vinovat direct), comunicatul exonerează direct Iranul, susținând că atacul s-a făcut din voință proprie și că Iranul nu a avut nimic de a face cu el(deși drona era de producție iraniană, ca și trainingul și finanțarea grupării care a executat atacul).

Interesant este faptul că, dacă baze din Irak(și chiar Siria) au mai fost sub atac, chiar de 166 de ori, niciodată nu a murit un om, mai mult, nici un atac nu a vizat Iordania. Motivația internă a restricționării acțiunilor milițiilor șiite a fost evitarea escaladării care ar da motive trupelor americane să rămână și mai mult în Irak, asta într-un moment în care au loc negocieri Washington-Bagdad pentru retragerea trupelor americane. Ar fi cu totul contraindicat ca aceste eforturi și presiunea șiiților pro-iranieni asupra Guvernului pentru a face acest pas să fie subminate chiar de acest atac. Cu atât mai mult cu cât, paradoxal, cei atacați aveau ca sarcină combaterea terorismului și a Daesh, autointitulat Stat Islamic, organizație care tocmai a revendicat un atac terorist în Iran.

Purtătorul de cuvânt al Pentagonului, generalul maior Pat Ryder, a subliniat și faptul că milițiile iraniene fuseseră avertizate în mod repetat să înceteze atacurile asupra bazelor americane pentru că vor exista reacții, unele chiar au avut loc, la adresa atacatorilor, dar lucrurile nu luaseră amploarea înregistrată în ultimele zece zile. Se pare că nici Teheranul nu a fost atent la formulele de escaladare și eventualele incidente, nici atacatorii nu s-au așteptat ca drona să treacă de apărarea americană și să aibă un asemenea impact asupra trupelor din Iordania.

În plus, Iranul nu-și dorește o escaladare, nici o confruntare directă cu Statele Unite. Mai mult, nu-și dorește nici să piardă milițiile proxy intermediare, pentru a se afla față în față cu Statele Unite. Pentru moment, simpla existență a milițiilor oferă o variantă intermediară limitată de reacție a SUA asupra acestora, și retalierea nu se face direct pe teritoriaul iranian, acțiune care se prefigurează însă obligatorie dacă aceste miliții sunt decimate și nu mai alcătuiesc un scut intermediar. În plus, dispariția acestor instrumente din tot Orientul Mijlociu obligă Iranul să acțiuneze direct, cu trupe, în Siria și chiar în Irak, un lucru pe care îl evită de la începutul războiului din Irak și la eliminarea lui Sadam Hussein.

Dilema răspunsului cumpănit și proporțional al Americii pentru evitarea escaladării

Desigur, cea mai mare problemă rămâne dilema evitării escaladării. Iar aici Statele Unite au o problemă dublă, având în vedere că se află în an electoral iar presiunea diferiților actori, cu precădere republicani, merge spre acțiuni radicale și responsabilități majore pentru comandantul suprem, fiind vorba și despre alegeri prezidențiale la 9 noiembrie. Sub această presiune, răspunsurile echilibrate, cumpănite, limitate au o relevanță mai mică și-i expun pe membrii administrației care-și doresc evitarea unei escaladări și angajării într-un nou conflict, în an electoral. Astfel, obiectivul retalierii este să pedepsească atacatorii, să le reducă capabilitățile și să restabilească nivelul de descurajare credibilă, dar să nu împingă spre război cu Iranul sau să exacerbeze criza prezentă.

Deja Statele Unite lansaseră lovituri împotriva țintelor legate de Al Quds în Siria și a grupurilor susținute de Iran în Irak, cu efecte nocive asupra relației cu autorităților irakiene, care suferă presiuni majore pentru eliminarea trupelor americane de pe tărâm irakian, deși acestea au rolul de combatere a terorismului, un flagel care afectează cetățenii regiunii. Escaladarea calibrată se bazează pe prezumția – confirmată parțial – că Iranul nu-și dorește o conflagrație deplină împotriva Statelor Unite. Mai exact spus, o parte din structura de putere iraniană nu are această problemă, dar zona Liderului Suprem și regimul oficial încearcă să evite ciocnirea directă cu americanii, cel puțin în acest moment. De aici și alegerile dificile, chiar imposibile, ale Președintelui Biden.

Republicanii au folosit momentul și au contra-atacat pe dimensiunea de imagine. Lindsey Graham, un apropiat al lui Trump din Carolina de Sud, stat unde urmează primarele, a cerut atacarea Iranului și a țintelor de pe teritoriul iranian, lucru pe care dorește să-l evite administrația americană. Candidatul republican în primare, Nikki Haley, a cerut țintirea și eliminarea liderilor Corpului Gardienilor Revoluției Islamice din Iran, în timp ce fostul președinte și cel mai probabil contracandidat republican, Donald Trump, l-a atacat pe președinte pentru răspunsul blând și neconvingător, în același timp cu acuzația că tărăște America într-un alt coșmar în Orientul Mijlociu. Cam în același ton cu vocile progresiste din Partidul Democrat, care și-au afișat frica de escaladarea conflictului, mai ales pe baza poziției președintelor SUA în conflictul din Gaza.

Abordarea și explicarea poziției democrate și a președintelui Joe Biden i-a revenit congressmanului Jim Himes, șeful grupului democrat din comitetul pentru Intelligence al Camerei Reprezentanților, care avertiza că “răspunsul va fi unul important, relevant, greu, dar calibrat, pentru a transmite un semnal foarte puternic autorilor atacului”, fără a crește posibilitatea ca să fie lansat un război cu Iranul. Menținerea unui război limitat, prin intermediari, lasă perspective serioase de a menține canalele de dialog, acesta fiind obiectivul Casei Albe. Practic Biden vizează descurajarea, nicidecum o escaladare dezastruoasă, pentru a nu expune forțele americane din regiune unui risc mai mare. Desigur, reacția trebuia să fie mai viguroasă și mai puternică decât cele anterioare, care vizaseră bazele milițiilor șiite, un răspuns caracterizat drept multi-stratificat, în etape și susținut în timp. De aici și referința de după atacul de vineri noapte a președintelui Biden că acesta este doar începutul.

De altfel, America are deja lecții învățate din trecut: nici Donald Trump nu a atacat în interiorul Iranului, chiar și Qasem Suleimani, șeful serviciilor de informații iraniene, fiind eliminat după ce a aterizat la Bagdad, iar rezultaul nu a fost o liniștire a milițiilor șiite, ci din contra. O escaladare în conflict ar aduce mult mai multe victime americane. Mesajul major că uciderea americanilor costă foarte mult este parte a eforturilor de restabilire a descurajării. În paralel, a fost capturat un vas cu 500.000 tone de petrol care era destinat finanțării milițiilor, SUA sancționând și pe această dimensiune cumpărători ilegali din Rusia, China și Siria de produse petroliere iraniene aflate sub embargo, cu precădere petrol.

Controlul Iranului asupra milițiilor și clienților săi din regiune

De altfel, din surse proprii, agenția de știri Reuters a anunțat joi, 1 februarie, în ajunul atacurilor, că Iranul și-a retras oficialii relevanți prezenți în Siria după loviturile israeliene tot pentru a evita presiunile interne și din sânul regimului în favoarea declanșării confruntării directe cu SUA. Pentru că au avut date că partea iraniană a fost luată prin surprindere de atacuri și de rezultatele lor, oficialii americani au ales această prevenire directă și oferirea timpului de intervenție Iranului, astfel că au obținut descurajarea credibilă până să fie fectuate atacurile de retaliere, prin intervenția dură a Teheranului.

Nervozitatea regimului de la Teheran a fost vizibilă și marcată de o reevaluare a acțiunilor tuturor grupurilor pro-iraniene și pe care Teheranul le susține în regiune, fie că este vorba despre Siria, Irak, Yemen sau alt stat. Nemulțumirea vine de la alerta dată de uciderea militarilor americani, dar semnalele erau cel puțin la fel de importante de la partenerii comerciali ai Iranului, China și India, afectați de loviturile și blocajele la adresa comerțului prin Marea Roșie. Responsabilitatea privind finanțarea, echiparea și pregătirea acestor grupări nu poate fi evitată, ca și cea care provine de la sursa armei care a generat atacul, care este tot Iranul. Iar linia roșie a uciderii unui soldat american a fost depășită deja.

Desigur, Iranul nu este unitar în acțiunile sale, există o poziție oficială convenită care se referă la evitarea escaladării și antrenării SUA(și a Israelului) într-un conflict direct cu Iranul pe teritoriul său național, dar tot așa există grupuri care sunt chiar fericite de evoluțiile actuale și de lovitura la adresa forțelor americane din regiune. Și Iranul are propriul său balans și dorință de a limita escaladarea dar, totodată, de a se afirma puternic și a da lovituri la adresa intereselor americane în Orientul Mijlociu. Iranul nu-și va schimba tactica și nici utilizarea acestor miliții care-i dau avantaje de imagine și negare aparentă, dar mai ales îi permit să introducî și să valorifice dilema americană a incertitudinii și indeciziei lesne de speculat informațional vizând mai ales deliberarea privind gradul de lovire și modalitățile de reacție la atac. Anticiparea atacului a avut, totuși, un efect de descurajare nescontat. Iar escaladarea, gândită de Teheran pentru a fi suficientă pentru a pune SUA și Israelul la colt, izolate, nu presupunea uciderea unor militari americani și crearea motivațiilor serioase de retaliere și prezență în regiune.

Problemele de loialitate și ascultare au venit imediat după vizita oficialului Al Quds prin comunicatul grupului militant Al-Nujaba, o miliție pro-iraniană din Irak, al cărui lider, Akram Al-Kaabi a anunțat continuarea atacurilor la adresa trupelor americane și ignorarea explicită a ordinului iranian și a apelului din comunicatul Kataib Hezbollah de suspendare a acestor atacuri. Al-Kaabi a anunțat că va stopa atacurile doar atunci când trupele americane se vor fi retras din Irak iar armata israeliană va fi încetat atacurile din Gaza. Desigur, acțiunea poate fi lesne interpretată și drept o formulă de a sublinia independența milițiilor din regiune și responsabilitatea redusă a Iranului în atac. De altfel, atât liderul mișcării cât și miliția sa se află pe lista de teroriști ai guvernului american.

Teheranul are probleme multiple cu aceste forțe, unele dintre ele mult mai independente și cu loialitatea limitată, cu agende regionale și locale proprii, cu rivalități ce trebuie tranșate și un grad foarte variat de ascultare a recomandărilor, dacă nu chiar a ordinelor Teheranului. Cea mai mare preocupare vine de la militanții Huthi din Yemen și atacurile lor nediscriminatorii asupra navelor comerciale din Marea Roșie, subminând interesele economice ale Chinei și Indiei. Mai multe nave indiene au fost atacate, precum și nave cu personal indian la bord, fapt care a obligat India să desfășoare câteva nave militare în Marea Roșie, în timp ce două vase cu proprietari chinezi au fost și ele obligate să-și schimbe cursul pe după Capul Bunei Speranțe pentru a evita zona de atacuri yemenite, cu costuri mai mari și apeluri directe la Teheran să-și controleze clienții. De altfel, China a cerut public încetarea atacurilor la adresa navelor civile în zonă, fapt care s-a constituit într-un avertisment puternic la adresa Iranului din partea unor parteneri diverși și foarte importanți ai săi care, altfel, sunt mai puțin preocupați de situația din Orientul Mijlociu.

Resposabilitatea este resimțită la Teheran deoarece iranienii au livrat sprijin în intelligence și armament către gruparea Huthi, inclusiv sisteme de monitorizare care facilitează atacurile grupării asupra țintelor navale din Marea Roșie. În plus, livrările de arme și componente către Yemen sunt binecunoscute și o interceptare a unui asemenea vas a dus la pierderea vieții a doi US Navy SEAL, militari americani din trupele speciale care ar fi căzut peste bord în cursul unei asemenea operațiuni de interceptare a unui vas în largul coastelor Somaliei, vas ce avea la bord rachete balistice și de croazieră și componente livrate atacatorilor de astăzi. În ciuda semnalelor iraniene, Huthi au continuat atacurile la adresa navelor, o rachetă de croazieră iraniană fiind aprape să lovească un crucișător american.

Răspunsuri pentru a contracara Marea Strategie a Iranului

Spuneam că poziția diferitelor grupări și instituții din eșafodajul iranian este diferită. Nu este cazul intereselor și poziției strategice a Iranului, care folosește cauza palestiniană pentru a-și ascunde nivelul de ambiție și obiectivele generale în regiune: expulzarea Statelor Unite afară din Orientul Mijlociu, eliminarea statului Israel și a capabilităților acestuia și asumarea poziției de putere dominantă în regiune și a statutului de putere regională în noua ordine mondială revizionistă pe care o plăsmuiește alături de Rusia și China. Desigur, acest tip de acțiune are de a face cu politica de putere, nicidecum cu interese legitime precum cele de prosperitate și pace pentru cetățenii și regiunea sa, în condițiile în care absența preocupărilor pentru drepturile omului elimină și preocuparea pentru viața iranienilor obișnuiți în caz de război.

Pe de altă parte, acțiunea de atacare a trupelor americane poate avea și altă explicație, cea a zonelor cele mai radicale ale regimului, care presupun hărțuirea și determinarea unei provocări pentru a înregistra un atac relevant în Iran. Doar așa s-ar putea genera contextul pentru a face față cu bine tranziției de lider de la Teheran, acolo unde Liderul Suprem religios, Ayatollahul Ali Khamenei, în vârstă și bolnav, va face loc unui succesor. Pentru a evita perioada de maximă vulnerabilitate a tranziției, potentații regimului, cel puțin unii dintre ei, consideră că e nevoie de un dușman comun, răul suprem, America, pentru a ralia sprijinul populației, al străzii și o susținere majoră a regimului sub această amprentă pentru a evita riscurile la adresa schimării actualului regim. O eventuală lovitură americană în Teheran sau pe teritoriul iranian, cu multiple pierderi de vieți, cu cât mai mulți civili, ar răspunde așteptărilor acestor grupări și ar determina tipul de reacție populară pe care potentații teocrației iraniene și-o doresc.

Fiind vorba despre supraviețuirea regimului teocratic, al ayatollahilor, miza este enormă, concomitent cu menținerea războiului Israel-Hamas care asigură o motivație vizibilă și suficientă pentru ca Teheranul să se afirme în continuare drept campion al apărării cauzei palestiniene. Mai mult, o asemenea situație permite menținerea imagologiei puterii regimului și a statului iranian la nivel intern, și oferă și posibilitatea reprimării opoziției de orice fel și a contestatarilor regimului sub imperiul existenței dușmanului comun și al ralierii sub steag.

Iranul și adepții liniei dure pe care o evocam mizează și pe riscurile reputaționale ale Statelor Unite în caz de retaliere. Ei cunosc și presiunile venite din perioada electorală pe care o traversează SUA și doresc ca retalierea la adresa atacului să consiste nu numai în acțiuni cumpănite și proporționale, ci în excese și lovituri dure la adresa civililor în zonele populate ale Teheranului, pentru a genera riscuri și costuri reputaționale la adresa administrației americane și reacții ale lumii musulmane care să i se alăture în blamarea Washingtonului.

Desigur, atacul în Iordania nu a ajutat pentru că se demonstrează a fi unul asupra suveranității unui stat arab vecin. Escaladarea nu a fost anticipată neapărat, mai ales că testarea și ridicarea treptată a barierei lucrurilor acceptabile de către ramura radicală a establishmentului iranian ținea cont de faptul că a mai avut loc o pierdere a unui cetățean. Astfel, în martie 2023, în Siria a fost ucis un contractor american. De aici perspectiva atacului cu victime în baza militară pentru a testa escalatoriu vigilența și reacțiile și pentru a vedea până unde merge provocarea fără consecințe la adresa SUA.

Și Teheranul știe că în an electoral Biden nu-și permite lansarea unui război, altfel votanții americani l-ar sancționa. Dar nici lipsa reacției nu era acceptabilă politic, fiind valorificată de contracandidații repubicani. De aceea America a ales păstrarea obiectivului de a preveni Iranul să afecteze cetățenii, partenerii și interesele americane. Chiar și atunci când atacurile sunt effectuate de milițiile proxy, cliente ale Teheranului, care ascultă mai mult sau mai puțin de finanțator, având propriile rivalități și meciuri locale de purtat. Inclusiv pentru a obține o halcă mai mare din resursele pe care le distribuie cu generozitate chiar Iranul acestor grupări.