Iran 2026 – un regim sub asediu (o analiză pe scurt a situației-partea I)

1 live

Publicat: 18.01.2026 09:47

China și Rusia se opun public unei intervenții militare directe, dar la Teheran persistă temerea că Iranul ar putea deveni o simplă monedă de schimb în negocierile strategice dintre marile puteri, mai ales în contextul competiției globale cu Occidentul.

La începutul anului 2026, Iran se confruntă cu cea mai profundă criză politică, economică și de securitate de la Revoluția Islamică din 1979. Regimul de la Teheran este prins într-o convergență periculoasă de factori destabilizatori: o revoltă populară de amploare fără precedent, o economie aflată în colaps accelerat și o presiune geopolitică externă care ridică spectrul unui conflict regional major.

Revolta internă și răspunsul represiv al statului

Valul actual de proteste a izbucnit la sfârșitul lunii decembrie 2025, inițial în Marele Bazar din Teheran, simbol al nemulțumirii comercianților și al clasei urbane, extinzându-se rapid în toate cele 31 de provincii ale țării. Spre deosebire de mișcările anterioare, protestele din 2026 se remarcă printr-un grad ridicat de coeziune și radicalizare: revendicările economice au fost rapid înlocuite de slogane explicite de contestare a regimului, precum „Moarte dictatorului”. Reacția autorităților a fost extrem de dură. Potrivit informațiilor apărute în mediile internaționale, bilanțul represiunii depășește 2.000 de morți și mii de arestări. Regimul a recurs la întreruperea totală a accesului la internet, la utilizarea forței letale și, în unele zone, la implicarea unor miliții străine loiale Teheranului. În orașe precum Shiraz, confruntările au căpătat un caracter de rezistență activă, protestatarii intrând în contact direct cu forțele de securitate, semn al erodării fricii care a menținut până acum controlul statului(explicație în partea a doua).

Colaps economic și izolare internațională

Fundalul economic al crizei este esențial pentru înțelegerea dimensiunii revoltei populare. Economia iraniană se află într-o stare de „cădere liberă”, alimentată de sancțiuni, management defectuos și pierderea încrederii interne. Rialul iranian a atins pragul critic de aproximativ 1,4 milioane de riali pentru un dolar american, dublu față de nivelul înregistrat cu un an înainte. Inflația anuală se apropie de 60%, iar prețurile alimentelor de bază au crescut cu peste 70%, afectând direct segmente largi ale populației. Un moment-cheie a fost reactivarea mecanismului de sancțiuni „snapback” al Organizația Națiunilor Unite în septembrie 2025, care a reinstaurat un regim sever de restricții internaționale. Accesul Iranului la piețele financiare globale și la exporturile energetice a fost practic blocat, accentuând izolarea și lipsa de lichidități a statului.

Presiunea geopolitică și riscul escaladării militare

Pe plan extern, Iranul se află într-un context strategic extrem de ostil. Relațiile cu Statele Unite s-au deteriorat dramatic sub administrația condusă de Donald Trump, care a adoptat o retorică deschis agresivă. Declarațiile publice privind sprijinul pentru protestatari și posibilitatea unei intervenții militare, motivate de programul nuclear iranian și de protecția civililor, au amplificat percepția unei amenințări iminente. În paralel, tensiunile cu Israel au atins un nivel critic. Încă de la Revoluția Iraniană din 1979 regimul a avut o obsesie unică în privința evreilor. Cangrena urii împotriva Israelului nu e decât o consecință a acestei obsesii. Textul politic fundamental al regimului, „Guvernarea juristului” scris de ayatolahul Ruhollah Khomeini, e impregnat de antisemitism. Doar un exemplu: „Încă de la bun început mișcarea istorică a islamului a fost nevoită să se lupte cu evreii, întrucât ei au fost aceia care au creat propaganda anti-islamică”. Actualul conducător al Iranului, ayatolahul Ali Khamenei, e notoriu pentru negarea Holocaustului. Chiar dacă Iranul tolerează formal o comunitate evreiască - altfel tot mai mică -, vasta majoritate a evreilor iranieni au fugit din țară, adesea în circumstanțe primejdioase. Teocrația iraniană susține de 40 de ani, cu miliarde și miliarde de dolari, organizația Hezbollah, al cărei obiectiv e nimicirea Israelului. Teheranul le-a ordonat acestor teroriști antisemiți inclusiv atentate la mare distanță, cum a fost și cel cu bombă din 1994 de la centrul cultural evreiesc din Buenos Aires, în care au murit 85 de oameni. Teheranul a înarmat și instruit militar Hamasul, tot așa cum le-a trimis rachete balistice teroriștilor Houthi din Yemen.

Pe lângă faptul că a provocat în mod repetat indignarea comunității internaționale prin organizarea de conferințe pentru negarea Holocaustului și de concursuri de caricaturi antisemite. După atacurile israeliene din iunie 2025 asupra infrastructurii nucleare și de rachete a Iranului, guvernul de la Ierusalim menține un nivel ridicat de alertă. Premierul israelian a transmis clar că orice tentativă de reconstrucție a capacităților nucleare va fi întâmpinată cu forță nelimitată. Situația regională este agravată de slăbirea așa-numitei „Axe a Rezistenței”. Grupări precum Hezbollah și Hamas au fost serios afectate de conflictele din ultimii doi ani, reducând capacitatea Iranului de a proiecta putere și de a descuraja adversarii prin intermediari regionali. În acest context, poziția marilor puteri este ambivalentă. China și Rusia se opun public unei intervenții militare directe, dar la Teheran persistă temerea că Iranul ar putea deveni o simplă monedă de schimb în negocierile strategice dintre marile puteri, mai ales în contextul competiției globale cu Occidentul.

Operațiunea Ajax

Zilele acestea a apărut și în media românească o declarație a președintelui Serbiei, Aleksandar Vucic, care face referire la unul dintre cele mai influente și documentate episoade de intervenție externă din istoria modernă: Operațiunea Ajax. Prin această analogie Vucic sugerează că actualele tensiuni interne din Iran nu sunt doar mișcări sociale spontane, ci rezultatul unei strategii de „regime change” (schimbare de regim) orchestrate din exterior. Hai să ne lămurim cu ceea ce a însemnat Operațiunea Ajax. Pentru a înțelege avertismentul liderului sârb, trebuie să privim spre evenimentele din urmă cu șapte decenii.

În 1953, CIA (SUA) și MI6 (Marea Britanie) au orchestrat o lovitură de stat pentru a-l înlătura pe premierul iranian ales democratic, Mohammad Mossadegh. Care era motivația? Mossadegh naționalizase industria petrolieră, afectând interesele britanice (Anglo-Iranian Oil Company). Serviciile secrete au finanțat proteste de stradă, au mituit oficiali militari și au folosit propaganda pentru a crea haos, ducând la consolidarea puterii Șahului Mohammad Reza Pahlavi. Afirmația lui Vucic vine într-un moment în care Iranul se confruntă cu presiuni imense, atât interne (proteste, instabilitate economică), cât și externe (tensiuni cu Israelul și SUA). Susținătorii acestei ipoteze argumentează că Occidentul folosește sancțiunile economice pentru a genera nemulțumire populară, care este apoi amplificată prin rețelele sociale și media pentru a destabiliza guvernul de la Teheran.

Un Iran slăbit sau cu un regim nou ar schimba radical balanța de putere în Orientul Mijlociu, tăind liniile de aprovizionare pentru grupări precum Hezbollah sau influența rusă în regiune. Este important de notat că președintele Serbiei menține relații de echilibru între Occident, Rusia și China. Prin această declarație, el transmite câteva mesaje subtile: avertizează împotriva ingerințelor externe în treburile interne ale altor țări (o temă sensibilă și pentru Serbia în contextul Kosovo); sugerează că ceea ce vedem ca „revolte populare” ar putea avea regizori în spate. Deși istoria oferă precedente precum Operațiunea Ajax, contextul tehnologic și social de astăzi este mult mai complex. Transparența informațională face ca astfel de operațiuni să fie mult mai greu de ascuns decât în 1953. Ar trebui să analizăm mai în detaliu diferențele dintre contextul economic de atunci și cel de acum pentru a vedea dacă o astfel de operațiune este sustenabilă astăzi?

De ce a indus în masa media Vucic similitudinea dintre 2026 si 1953?

Pentru a aprofunda analiza, trebuie să înțelegem că, deși mecanismele de destabilizare pot părea similare, „terenul” pe care se joacă astăzi este radical diferit față de cel din 1953. Iată diferențele cheie între contextul economic și social de atunci și cel de acum:

1. În 1953 miza era strict controlul petrolului. Iranul era o economie agrară, cu o singură resursă industrială majoră controlată de străini. Lovitura de stat a fost un răspuns direct la naționalizare.

În 2026 miza este geopolitică și ideologică. Iranul are acum o economie diversificată (deși lovită de sancțiuni), o industrie de apărare proprie și o influență regională imensă (axa Teheran-Bagdad-Damasc-Beirut). O „Operațiune Ajax” astăzi nu ar viza doar resursele, ci eliminarea unui pol de putere care sfidează ordinea occidentală în Orientul Mijlociu.

Care sunt instrumentele de acțiune: de la mită cash la război hibrid:

În 1953: agenții CIA (precum Kermit Roosevelt/vezi post scriptum) au intrat în Iran cu valize pline de bani pentru a plăti demonstranți, jurnaliști și militari. Comunicarea era lentă, iar controlul informației era ușor de realizat prin radio și ziare tipărite.
În 2026: „Banii” sunt digitali sau sub formă de suport logistic (echipamente Starlink, finanțarea canalelor TV din diaspora). Războiul informațional se poartă pe Telegram, Twitter și Instagram. Nu mai e nevoie să „închiriezi” o mulțime dacă poți amplifica nemulțumirea reală a populației prin algoritmi și campanii de dezinformare/informare țintite.

Populația și societatea:

În 1953: societatea era în mare parte tradițională, cu o rată scăzută de alfabetizare, ușor de manipulat prin figuri religioase sau autoritare.
În 2026: Iranul are o populație extrem de educată, cu o clasă medie urbană conectată la valorile globale, dar frustrată de izolare. Acest lucru face ca orice intervenție externă să fie o sabie cu două tăișuri-dacă poporul simte că revolta sa este „furată” sau orchestrată de CIA, spiritul naționalist poate întări regimul în loc să-l slăbească.

Sustenabilitatea unei astfel de operațiuni în 2026. Este o astfel de operațiune sustenabilă astăzi? Există argumente pro și contra:

De ce ar putea funcționa (Pro): sancțiunile economice au adus moneda iraniană (rialul) la minime istorice, iar inflația este galopantă. Într-un astfel de climat, o „scânteie” organizată poate transforma o criză economică într-o prăbușire politică rapidă.
De ce ar putea eșua (Contra): Regimul actual (Sipah/Pasdaran) este mult mai bine pregătit pentru supraviețuire decât era Șahul sau Mossadegh. Au structuri paramilitare (Basij) antrenate special pentru controlul revoltelor și o ideologie care se hrănește tocmai din „rezistența împotriva marelui satan” (SUA).

Dacă declarația lui Vucic se confirmă și asistăm la o tentativă de tip Ajax, riscul major nu este eșecul, ci un conflict regional masiv. Spre deosebire de 1953, Iranul de azi are capacitatea de a riposta militar prin proxi (Hezbollah, Houthi) sau direct prin rachete, ceea ce ar transforma o „operațiune chirurgicală” într-un război total.

Scenarii posibile în Iran

1. Argumentele pentru Stabilitate (Scenariul Optim)

Susținătorii schimbării de regim (inclusiv unele voci din opoziția iraniană și think-tank-uri occidentale) argumentează că actualul sistem este „sursa principală de instabilitate”. Care sunt argumentele?:

Tăierea „Tentaculelor”: Iranul susține o rețea vastă de proxi (Hezbollah în Liban, Houthi în Yemen, miliții în Irak). Fără finanțarea și ideologia de la Teheran, aceste grupări ar slăbi, ceea ce ar putea duce la încetarea multor conflicte regionale.
Integrarea Economică: un Iran post-teocratic și fără sancțiuni ar redeveni un hub energetic și comercial global. Resursele sale imense de gaz și petrol, cuplate cu o populație tânără și educată, ar putea stabiliza piețele mondiale de energie.
Normalizarea Relațiilor: s-ar putea deschide calea pentru acorduri de pace istorice cu Israelul și monarhiile arabe din Golf, reducând riscul unui război nuclear în regiune.

2. Riscul unui Vid de Putere (Scenariul „Irak/Libia”)

Mulți analiști (și lideri precum Macron sau experți din Turcia) avertizează că prăbușirea bruscă a regimului ar putea fi catastrofală, din câteva motive critice:

Fragmentarea Etnică: Iranul nu este un stat monolitic. Aproximativ 50% din populație este formată din minorități (azeri, kurzi, baluci, arabi). Un vid de putere centrală ar putea declanșa mișcări separatiste violente, transformând Iranul într-o „Siria pe steroizi”.
Aparatul Represiv: spre deosebire de Libia, Iranul are Gărzile Revoluționare (IRGC), o armată paralelă cu interese economice și militare ramificate. Dacă regimul cade, acești zeci de mii de oameni înarmați nu vor dispărea, ci s-ar putea transforma în miliții locale sau grupări teroriste, exact cum s-a întâmplat cu armata lui Saddam în Irak.
Refugiați și Economie: o prăbușire a unui stat cu 90 de milioane de locuitori ar genera un val de migrație către Europa și Turcia fără precedent, mult peste ceea ce a provocat războiul din Siria.

Dacă schimbarea de regim are loc printr-o implozie violentă sau o intervenție militară externă, riscul unui vid de putere tip „Irak” este de aproape 100%. Totuși, dacă tranziția este condusă din interior de o coaliție care reușește să păstreze structurile birocratice și militare ale statului (schimbând doar vârful piramidei), Iranul are șanse mult mai mari decât Irakul să devină un pilon de stabilitate. Problema actuală, în 2026, este că nu există încă un lider sau un guvern în umbră capabil să preia frânele instantaneu, ceea ce face ca avertismentul lui Vucic despre „instigarea externă” să fie privit cu atâta îngrijorare.

Care sunt jucătorii actuali?

Pentru a umple vidul de putere în cazul unei prăbușiri a regimului de la Teheran, scena politică actuală (ianuarie 2026) prezintă o fragmentare marcată între figuri din exil, lideri de opinie din închisori și facțiuni „supraviețuitoare” din interiorul sistemului. Iată principalii actori care ar putea încerca să preia frânele tranziției:

1. Reza Pahlavi (Prințul Moștenitor în exil)

Este în prezent cea mai vizibilă figură a opoziției. Deși trăiește în SUA, influența sa a crescut masiv în 2025-2026.

Strategia: Se prezintă nu ca un monarh care vrea tronul, ci ca un „steward” (administrator) al tranziției către o democrație seculară, decisă prin referendum.
Puncte tari: Recunoaștere internațională (recent menționat de Donald Trump), suport masiv în diaspora și o aură de „nostalgie” pentru stabilitatea din era tatălui său.
Puncte slabe: Fragmentarea opoziției; republicanii și minoritățile etnice (kurzii, balucii) se tem că întoarcerea sa ar putea reinstaura un regim centralizat autoritar.

2. Opoziția din Interior (Liderii Morali)

Sunt figurile care se bucură de cea mai mare legitimitate în rândul protestatarilor din stradă, dar sunt handicapați de faptul că sunt (sau au fost) încarcerați.

Narges Mohammadi: Laureată a Premiului Nobel pentru Pace (2023). Ea reprezintă vocea societății civile și a drepturilor omului. Recent re-arestată violent, ea rămâne un simbol al rezistenței.
Mostafa Tajzadeh: Un fost oficial reformist care acum cere sfârșitul regimului teocratic. El ar putea face legătura între vechea birocrație și o nouă administrație, prevenind colapsul total al instituțiilor.

3. „Supraviețuitorii” din Sistem (Tehnocrații)

Există speculații că o parte din elita politică actuală ar putea încerca o „lovitură de palat” pentru a salva statul.

Hassan Rouhani: Fostul președinte este menționat de analiști ca o figură de compromis care ar putea negocia cu Occidentul pentru ridicarea sancțiunilor într-un guvern de tranziție.
Militarii (Armata vs. Gărzile Revoluționare): Un scenariu probabil este cel în care Armata Regulară (Artesh) intervine pentru a opri haosul, înlăturând Gărzile Revoluționare (IRGC) și instaurând o juntă militară temporară care să organizeze alegeri.

Analiza grupurilor organizate din opoziția iraniană relevă un peisaj fragmentat, în care orientarea ideologică, legitimitatea publică și capacitatea reală de acțiune diferă semnificativ de la un actor la altul. Consiliul Național Iranian, asociat în mare măsură cu tabăra pro-Pahlavi și cu curente liberale din diaspora, dispune de o capacitate ridicată de influență în plan extern. Forța sa nu constă în controlul asupra terenului din interiorul Iranului, ci în accesul la mass-media occidentală, în rețelele de lobby internațional și în abilitatea de a modela discursul politic despre viitorul Iranului în capitalele occidentale. O poziție diferită este ocupată de Mujahideen-e-Khalq (MEK), o organizație cu o structură internă extrem de disciplinată și cu o capacitate de mobilizare superioară majorității grupărilor din exil. MEK este adesea descrisă ca având o orientare militantă și ideologic sincretică, combinând elemente de islamism, marxism și autoritarism organizațional.

Deși este foarte bine organizată și activă în plan propagandistic și logistic, legitimitatea sa în rândul populației iraniene este sever afectată de alianța istorică cu regimul lui Saddam Hussein în timpul războiului Iran–Irak, un episod care continuă să genereze resentimente profunde. În plan intern, partidele kurde, precum Komala și Partidul Democrat din Kurdistanul Iranian (PDKI), reprezintă actori esențiali dintr-o perspectivă diferită. Cu o orientare regionalistă și de stânga, aceste formațiuni dețin o capacitate reală de acțiune militară pe teren, în special în zonele de graniță din vestul și nord-vestul Iranului. Influența lor este crucială pentru orice scenariu de destabilizare sau tranziție, deoarece pot afecta direct integritatea teritorială a statului iranian și echilibrul de securitate din regiunile periferice. În ansamblu, aceste grupuri ilustrează dilema fundamentală a opoziției iraniene: actorii cu cea mai mare vizibilitate și influență internațională au o capacitate limitată de acțiune internă, în timp ce grupările cu forță pe teren sunt fie contestate din punct de vedere al legitimității, fie focalizate pe agende regionale, nu pe guvernarea întregului stat.

Post Scriptum: Kermit „Kim” Roosevelt Jr. a fost una dintre figurile centrale ale spionajului american din perioada Războiului Rece, rămânând cunoscut mai ales pentru rolul său decisiv în lovitura de stat din Iran din august 1953, operațiune secretă a CIA cunoscută sub numele de Operation Ajax (TPAJAX). Nepot al fostului președinte american Theodore Roosevelt, Roosevelt provenea dintr-o familie cu o puternică tradiție politică și diplomatică, lucru care i-a facilitat accesul la cele mai sensibile cercuri ale puterii de la Washington. În anul 1953, Kermit Roosevelt era șeful diviziei pentru Orientul Mijlociu din cadrul Central Intelligence Agency. Absolvent al Universității Harvard, el era descris de contemporani ca un individ cultivat, cu maniere aristocratice, dar în același timp un operator clandestin extrem de pragmatic și eficient, capabil să coordoneze acțiuni complexe în medii politice ostile. Misiunea sa în Iran a fost clară: înlăturarea premierului ales democratic Mohammad Mosaddegh, perceput de Washington drept o amenințare strategică din cauza naționalizării industriei petroliere și a suspiciunilor privind o posibilă apropiere de blocul sovietic, și consolidarea puterii monarhului pro-occidental Mohammad Reza Pahlavi. Pentru a-și îndeplini obiectivul, Roosevelt a intrat în Iran sub identitate falsă, folosind numele „James Lockwood”, și a operat din umbră, coordonând întreaga acțiune dintr-o casă conspirativă din Teheran. Strategia pusă în aplicare a combinat mai multe instrumente clasice ale războiului clandestin. Roosevelt a gestionat fonduri semnificative ale CIA, folosite pentru mituirea unor ofițeri militari, politicieni și lideri de opinie, dar și pentru angajarea unor agitatori care să organizeze și să amplifice proteste violente de stradă. În paralel, a supervizat o amplă campanie de propagandă și dezinformare în presa iraniană, menită să-l discrediteze pe Mosaddegh, prezentându-l ca instabil, incapabil să guverneze și, mai ales, ca un potențial aliat al comuniștilor. Prin aceste acțiuni coordonate, Kermit Roosevelt Jr. a jucat un rol esențial în reușita loviturii de stat din 1953, un episod care a marcat profund istoria Iranului și relațiile sale cu Statele Unite pentru deceniile următoare.