Întrebări care nu mai pleacă, răspunsuri care nu mai vin

Pentru constănţeni marea este o catedrală de reculegere în afara bisericii. Ei au parcuri date în administrare maidanezilor, trotuare înguste şi sufocate de maşini, au mall-uri gălăgioase şi obositoare,  au tot felul de parade şi carnavaluri vara, dar nu au ceva care să le lege apartenenţa urbană.

Ei nu au o piaţă centrală, un centru civic sau unul vechi, şi de multe ori, în special iarna, când marea rămâne doar “a lor”, vin şi se reculeg pe malul ei privind fără a obosi arcurile desenate de valuri pe ţărm, basoreliefurile din spumă sau fereastra ei imensă în care, pe fundalul pictat de nori şi pescăruşi, naosul se ridică dincolo de linia orizontului. Este o formă de introspecţie, de regăsire, o rugă ce excede cadrului sacru al bisericii, înălţată în depărtare, spre orizont şi de acolo mai departe.  Gândurile lor sunt într-un fel o invitaţie la meditaţie, iar decorul inspiră multe întrebări, trăiri, forme de dinamică interioară ce nasc nelinişti “locale”. Rostite apăsat sau doar insinuate, întrebările mai vechi sau mai noi  au fost săpate în mal şi chiar dacă apa le acoperă pentru moment conturul, ele rămân să-şi aştepte răspunsul care, asemenea legendarului Ulise, s-a pierdut pe mare.

Bunăoară, în prima zi a noului an, plimbându-mi dorinţele strânse ciorchine sub forma unei rugăciuni, şi neliniştile sub forma unor coate foarte ascuţite care nu-mi dădeau pace, am săpat şi eu întrebările mele. Iar ecoul lor l-am lăsat dus de vânt. M-am întrebat cum se face că ţara care de-a lungul timpului a dat omenirii atatia oameni inteligenti, cuceritori prin strălucirea minţii lor, a ajuns să-şi construiască imaginea doar din sălbăticia cadrului natural, fără a-i da plusvaloare şi din forţa economică, din realizările prezentului. E drept că, neputând vorbi despre o forţă economică reală, ci mai degrabă de o leşinătură economică, e mai uşor să vindem mândrii patriotarde despre o ţară de poveste, rămasă în picioare prin munţii ei în timp ce în jur totul bate în descompunere. Cum e posibil ca o naţie campioană olimpică a bunului simţ să devină falită când vine vorba de norme şi echilibru? Cu atâţia descurcăreţi şi băieţi deştepţi de ce o ducem prost? De ce medicii noştri îngrijesc suferinţele străinilor? Ce, noi nu avem bolile noastre, sau ale lor sunt mai frumoase? Cum se face că ne pleacă tinerii din ţară şi deşi se declară români cu dor şi dragoste de casă nu mai vor să se întoarcă acasă, preferând să-şi ia după ei fraţii şi părinţii? De ce suntem atât de naivi în politică şi de ce s-au strâns atâtea patimi? De ce legea nu mai sperie şi de ce ridicolul a virusat toate palierele societăţii?  Cum se face că printre atâţia învăţaţi auzi tot mai rar “Bună ziua” şi “Mulţumesc”? Sau de ce conducem prost, în schimb murim “bine” pentru societăţile de pompe funebre? De ce ne caută toate calamităţile pământului şi românul care îşi făcea iarna car şi vara sanie a devenit acum eternul nepregătit?  De ce vorbim despre trenuri de mare viteză şi autostrăzi suspendate  când, mai degrabă, avem nevoie de decenţa de a ne recâştiga relaţiile apropiate, din om în om? Odată intraţi în an de alegeri europarlamentare şi prezidenţiale, câte limbi ne vor mai căuta să reverse asupra noastra prinosul de bunăstare? Vom putea duce atât de mult  bine cât ni se va promite? Nu de alta, dar binele este singurul produs electoral care nu poate fi livrat retroactiv...

Oricât de impunătoare ar fi o catedrală a mării cât să le cuprindă pe toate, întrebarile şi neliniştile noastre nu s-ar ispravi niciodată. Şi, invariabil, vom ajunge să ne întrebăm de fiecare dată, la fiecare început de an nou, câţi alţi ani vom mai aştepta răspunsuri tot săpând întrebări pe ţărm?