Între iubire și rătăcire. Nijinski – agonie și extaz
0Cu piciorul ridicat la 90 de grade și ținut cu ambele mâini, ca o pușcă, și cu trupul ușor aplecat, dansatorul se rotește de la dreapta la stânga și înapoi, privindu-și publicul asemeni unui vânător luându-și ținta la cătare. Este unul din momentele de maxim dramatism ale spectacolului „Nijinski – agonie și extaz”, de la Teatrul Odeon, spectacol în care Răzvan Mazilu îi dă viață genialului balerin dispărut prematur cu mințile răvășite.
Povestea deopotrivă strălucitoare și zbuciumată a lui Vaslav Nijinski l-a readus pe Răzvan Mazilu pe scenă după o absență de zece ani, iar întoarcerea îi este triumfală. Identitatea dansatorului dispare complet în rol, Mazilu devine Nijinski de la prima apariție, în întunericul luminat doar de fulgere, care-i fac brațele înmănușate să arate ca niște aripi. Și plouă, plouă, iar brațele par că se desprind de corp și că plutesc libere prin văzduh, sub ochii fascinați ai privitorilor.
Spectacolul coregrafic excepțional imaginat de Arcadie Rusu are o curgere când exuberantă, când vijelioasă, punctând momentele esențiale din biografia balerinului rus de origine poloneză: faima datorată talentului său unic, revoluționarea baletului printr-o nouă viziune, considerată ultragiantă în epocă, relația complicată și chinuitoare cu protectorul-iubit Serghei Diaghilev, despărțirea de trupa acestuia, Ballets Russes, căsătoria nefericită cu o femeie, diagnosticarea cu schizofrenie, iar apoi declinul inexorabil, încheiat tragic.
Nijinski creatorul este dezlănțuit, incandescent, se mișcă sfidând și convențiile, și legile fizicii, ca o flacără dănțuind deasupra comorii din legendă, păzită de duhuri necurate.
Momentele de luciditate și imaginație fecundă alternează însă cu cele de prăbușire abruptă, în care realitatea nu mai poate fi distinsă de vis și halucinații. Personajele din jurul lui Mazilu-Nijinski – actorii Vlad Crudu, Meda Victor, Vlad Bîrzanu și Niko Becker, cu toții de o expresivitate năucitoare – apar ca reflecții ale unor gânduri torturante, ale unor idei obsesive, într-o construcție dezarticulată, asemeni frazelor rostite sacadat, când și când: „Eu vreau iubirea ta. Eu pot să te iubesc pe tine. Eu te iubesc mereu. Eu te vreau pe tine, eu sunt Dumnezeu”. Nu sunt dialoguri, nu sunt nici monologuri, sunt doar ecouri ale unor mesaje incoerente, transcrise în Jurnalul balerinului ajuns în pragul rătăcirii și dincolo de el.
Manevrat de siluetele androgine dimprejur ca o păpușă mecanică înțepenită, personajul Nijinski se însuflețește în dans, se lasă în voia senzualității scandaloase, pentru a căpăta ardență în momentul derulat la bara de balet, strategic amplasată la marginea scenei. Evoluând pe poante, un lucru rar pentru dansatorii bărbați, Mazilu-Nikjinski transformă bara de studiu în sprijin pentru mișcare, pentru descătușare, pentru o minte pierzându-și echilibrul. Aplecat când peste, când pe sub bară, chircit, contorsionat, cambrat ca un arc pe muchia scenei și părând că se prăvălește dintr-o clipă în alta, Răzvan Mazilu redă cu măiestrie pendularea între normalitate și tulburare, fluiditatea graniței dintre ele și fragilitatea unei minți greu încercate. Este vorba, prin extensie, de pericolul surpării în sine care ne pândește pe toți.
Finalul poveștii este la fel de intens și de tulburător. În fața eroului, femeia varsă un sac cu pământ, ca și cum ar vea să-și îngreuneze partenerul, să-l rețină din înălțarea spre alte dimensiuni. Dar pământul este modelat într-o moviliță cu aspect de mormânt, pe care cei doi așază garoafe albe, iar lângă ele, el își pune pantofii de balet. Este un tablou cu o mare forță simbolică, greu de privit și și mai greu de uitat. „Eu nu sunt iertare. Eu sunt iubire. Eu vreau să vorbesc despre iubire. Eu voi vorbi despre iubire“, nota Nijinski în caietul său de confesiuni. Fraze care, prin conținutul emoțional, amintesc de biletul de adio al altei mari balerine, Irinel Liciu: „O prea mare iubire ucide”…
Se încarcă comentariile...
