Între Anteu şi Icarus

Nu demult am făcut referire la personajul mitologic Anteu pentru a remarca că o economie este bine să aibă rădăcini, care să îi mărească robusteţea, să o protejeze de şocuri potrivnice. Ce ar fi rădăcini?

Unele sunt de ordin instituţional şi determină calitatea politicii publice, capacitatea de răspunde la şocuri; puterea instituţiilor poate fi pusă în relaţie cu istoria unei societăţi, cu cultura sa organizaţională şi politica, cu o componenţă identitară, inclusiv cu ce sociologii şi politologii numesc "capital social" şi coeziune socială. 

Tot aici este de inclus capacitatea de a formula politici publice/economice, stăpânirea lor "intelectuală" -ce fracezii ar numi "maitrise" şi englezii "mastery". În relaţie cu resorturi instituţionale sunt rădăcini economice propriuzise, ce privesc tesutul industrial al unei ţări, forţa capitalului şi a manageriatului dintr-o ţară, gradul de economisire internă, etc. Economii puternice sunt cele ce au companii cu vână/vitalitate, care inovează, fie că sunt mari, sau mai mici (SMEs). De pildă, Germania este cunoscută şi pentru alonja internaţională a mii de intreprinderi mijlocii (Mittelstandbetriebe), care produc pentru export; modelul ei corporatist se bizuie pe conlucrarea între partenerii sociali, cu respect faţă de reguli şi legi. Economii care surmontează decalaje sunt cele ce asimilează intens tehnologii moderne, care îşi construiesc avantaje competitive (cazul Asiei este de notorietate)

Vilva a provocat în România plecarea Nokiei, care a venise cu fanfara, dar care nu a trecut de faza asamblării şi a capotat în contextul crizei globale. În schimb, Renault, ce a preluat Dacia cu ani în urmă, a dezvoltat producţia auto în România şi ce contează enorm, a folosit priceperea inginerească a staff-ului local. La Dacia o fi acţionariatul străin, dar capitalul salarial (uman) este de înaltă calificare şi producţia este cu valoare adăugată semnificativă --ceea ce măreşte şansele ca operaţiunea să aibă durabilitate. Îi Ford poate face o figură frumoasă la Craiova. O economie, cu cât este mai bine înzestrată cu factori de producţie, cu atât se vede mai bine poziţionată în competiţia globală, cel puţin ca premiză.

Noile tehnologii informaţionale şi comunicaţionale au impulsionat globalizarea în ultimele decenii, au permis unor economii emergente să-şi ia zborul avansând în ierahia valorii adăugate a exporturilor. Globalizarea a stimulat şi expansiunea unor grupuri bancare. Dar precum Icarus, şi el un personaj mitologic, aripile unora s-au frânt când au intrat în arşiţa "soarelui". Tragedia este că ceea ce ar fi trebuit să fie esecuri individuale, de pildă în lumea bancară, a condus la implozia unor economii; să ne gândim la Islanda, Irlanda, Marea Britanie, etc.

În limbajul băncilor există noţiunea de "expunere", care încearcă să surprindă asumarea de riscuri faţă de o firmă, o ţară. Necazul unor economii este că au devenit vulnerabile prin dependenţa excesivă de industria financiară, care îşi "luase zborul" în mod necugetat periclitând nu numai situaţia proprie. Scandaluri ce se ţin lanţ în lumea bancară şi care privesc, adesea, giganţii, arată ce greu este să controlezi riscurile; complexitatea ce derivă din mărimea în sine a unei entităţi şi natura trading-ului cu derivate au mărit considerabil riscuri individale şi sistemice. Unii afirmă că nu se poate face mare lucru în a stopa evoluţia finanţelor; este fals în opinia mea. Glass Steagal arată că se poate, dacă există voinţă politică şi luciditate.

Merită să combinăm perspectivele evocate mai sus: un "sindrom Anteu" cu un "sindrom Icarus".

Este un dat ca tehnologiile noi favorizează mişcări către toate azimuturile. Dar expansiunea unor companii nu automat aduce beneficii, aşa cum arată cazuri din industria financiară şi nu numai; de pildă, când o firmă cu operaţiuni globale mută operaţiuni în economii emergente fără să existe adaptare rapidă pe piaţa forţei de muncă din ţara mamă. Nu întâmplător s-a iscat o dezbatere serioasă în SUA, în ţări europene (inclusiv în Marea Britanie) privind "re-industrializarea", nevoia de politici pe piaţa muncii (ce susţine Cristopher Pissarides, laureat al premiului Nobel). Europa 2020 exprimă aceeastă realitate. Sună straniu dacă ne gândim că este vorba despre zona dură a lumii industrializate. Dar se simte peste Ocean şi în Europa arşiţa provocată de concurenţa unor companii puternice din ţările BRIC. Disputa între Apple şi Samsung exprimă mai mult decât confruntarea între două mari firme IT.

Nu mai vorbesc de grupuri mari din China, precum Huawei, care a devenit liderul echipamentelor telecom. Istoria modernă dovedeşte că ţările ce au dominat economic au avut companii indigene puternice, capabile să se impună pe pieţele externe. Globalizarea a condus la efatarea parţială a frontierelor, prin mişcarea capitalului. Dar există flux şi reflux şi lumea fără graniţe a lui Kenichi Ohmae este o fantezie, chiar dacă OMC (unde Rusia a intrat recent) promovează reguli ale comerţului internaţional. Când economii, mai ales cele mari, se simt ameninţate reacţionează; protecţionismul, pe faţă sau pe căi insidioase, este o manifestare. Aşa s-a petrecut în secolul XIX, în cel trecut şi se vede şi în acest secol.

În logica pieţelor neângrădite orice formă de protecţionism este indezirabilă. Dacă acceptăm însă failibilitatea pieţelor (mai ales a celor financiare, cu speţa liberalizării premature a contului de capital), concurenţă neloială, efecte de aglomerare, randamente crescânde în unele condiţii, asimetrii informaţionale şi de altă natură (de putere, de unde şi distincţia între "free trade" şi "fair trade") şi, nu în cele din urmă, considerente de ordin strategic (de siguranţă naţională) repere pentru politica economică se modifică. Este o ironie a sorţii ca ţări dezvoltate redescopera "politici active", aşa cum au fost ele definite de Dani Rodrik şi alţii (Alice Amsden, Lance Taylor, Robert Wade, etc. în cazul Asiei) pentru a explica succese, miracole economice. Unii (precum Richard Baldwin) consideră că ceea ce a asigurat succes în secolul trecut este invalidat de noi date ale economiei globale. Într-un fel, el se face ecoul unui eseu fiamos al lui Paul Krugman ca "nu ţări concurează în economia mondială, ci firmele"(Foreign Affairs, 1994). Şi chiar Dani Rodrik pare mai circumspect judecând urmările crizei economice şi financiare actuale (analiză prezentată la reuniunea de la Jackson Hole în 2011). Dar este greu, în opinia mea, să se conteste o realitate şi anume: creşterea unei economii înseamnă mai mult decât ce se face la nivel de companie; politicile publice au rostul lor, mai ales că Lumea nu este plată ("flat"), cu spunea Tom Friedman.

Criza financiară globală, criza zonei euro arată limite ale internaţionalizării; în Europa trăim o criză a integrării financiare fără existenţa aranjamentelor potrivite pentru o uniune monetară; asistăm acum la o "re-localizare" a unor operaţiuni bancare. Dezastrul de la Fukushima şi alte accidente cu impact ecologic major, vulnerabilităţi ale lanţurilor de aprovizionare lungi (supply chains), schimbarea de climă şi criza alimentară obligă la reevaluarea resurselor proprii, la construirea de sisteme de back up (rezerve, tampoane), la reexaminarea riscurilor în analize cost-beneficiu; prezenţa capitalului indigent în economie capătă de aceea o semnificaţie sporită.

Privind UE "piaţa unică" pare să fi simplificat cadrul de analiză şi construcţie a politicilor economice naţionale. Dar lucrurile, de facto, sunt mult mai complicate dacă observăm fractura între Nord şi Sud în zona euro, dificultăţile mari ale periferiei economice, care include şi România. Nu aiurea se utilizează în Uniune concepte precum politica de coeziune şi"creştere inclusivă". Problema este că operaţionalizarea acestor noţiuni este foarte complicată. În cazul unor economii (inclusiv al României) se pune probema schimbării modelului de creştere. Dacă adâncirea integrării în UE are fi de nestopat şi ar (vor) funcţiona mecanisme şi instrumente de asigurare a convergenţei economice şi protecţiei cetăţenilor, oriunde ar trăi ei, lucrurile s-ar simplifica mult. Din punct de vedere al implicaţiilor economice şi sociale pentru cetăţeni, fiecate stat membru ar fi un "teritoriu" al Uniunii. Fiindcă politicile la nivelul Uniunii ar compensa insuficiente şi limite ale politicilor naţionale. Dar suntem încă departe de aşa ceva.

Morala pentru România, în câteva cuvinte, ar fi: o economie liberă (deschisă) este angrenată în reţeaua mişcărilor de capital şi comerciale şi poate beneficia de importul de tehnologie înaltă, de suplimentarea factorilor de producţie ce îi lipsesc.

Dar simpla funcţionare a pieţelor nu este suficientă pentru dezvoltare, surmontarea decalajelor; este necesară o politică publică care să promoveze investiţia în capital uman (România are cel mai scăzut nivel în UE al investiţiilor în educaţie din bugetul public!), care să nu neglijeze prezenţa capitalului autohton în industrie şi sectorul bancar. Este nevoie de încurajarea economisirii interne şi stimularea alocării resurselor către tradables(notez ca acestea privesc nu numai exportabile, ci şi bunuri şi servicii ce înlocuiesc importuri), către sectoare ce inovează .Valorificarea inteligentă a resurselor naturale (energetice), adică în interes public, este o prioritate. Este nevoie totodată de un mediu internaţional prietenos; aici este de văzut ce se va întâmpla în zona euro, în UE în general.

Criza actuală este un punct de inflexiune, care marchează intrarea întro lume obligată la reechilibrări (inclusiv reduceri de datorii publice şi private), cu un cost mai înalt al finanţărilor, cu creştere economică mult diminuată, chiar stagnare în numeroase regiuni -se vorbeşte de o "nouă normalitate" (new normalcy), a posibilităţilor limitate.

De aceea, România trebuie să utilizeze rezervele pe care le are; unele sunt mari, dacă ne gândim la ineficienţa din sectorul public (se impune o reformă managerială în companiile de stat şi curmarea rentelor necuvenite), slabă absorbţie a fondurilor europene; gradul scăzut al încasărilor fiscale (nivelul evaziunii). Lupta contra corupţiei şi funcţionarea statului de drept, a justiţiei sociale, au menirea să menţină liantul social, fără de care este dificil de mobilizat resurse (o societate are nevoie de solidaritate în momente dificile). Criza a diminuat potenţialul de creştere anuală la probabil sub 2,5% din PIB; acesta ar putea fi mărit la peste 4% dacă am valorifica rezervele de eficienţă existente.

Are România 'capital politic" intern care să-i permită mobilizarea resurselor în acest scop? Sunt numeroase semne de întrebare în acest sens.

Ps. a se vedea şi textul meu "economisire internă şi capital autohton" (ZF, 2012) ca şi volumele "Când finanţa corodeaza economia şi subminează democraţia" (Polirom 2012), "Ce vom fi în Uniune" (Polirom, 2006)

Acest text a fost publicat prima dată pe cursdeguvernare.ro şi poate fi accesat aici.