Întoarcerea în Balcani

În timp ce instituţiile financiare internaţionale prevăd încă un an de recesiune pentru Grecia, ţara dă semne că se cufundă în cea mai gravă criză socială pe care a traversat-o de la sfârşitul răboiului civil până astăzi. O societate epuizată,în care psihozele se răspândesc mai repede decât virozele de sezon şi în care rata sinuciderilor depăşeşte orice recorduri întâlnite în alte ţări ale Europei.

În deceniile ce au urmat dictaturii coloneilor şi integrării în Uniunea Europeană, în 1981,Grecia a reuşit să se deperiferizeze. Clivajul tradiţional dintre nordul industrial,prosper şi sudul înapoiat şi sărac,care segregase cândva Europa, părea acum depăşit.

Statul balcanic pauper, de odinioară, cu o populaţie rurală covârşitoare,ce supravieţuia cu ajutorul banilor trimişi acasă de către imigranţii plecaţi să muncească în Statele Unite sau mormanul de ruine fumegânde, rămase în urma războiului civil, ţineau acum de istorie.

Datorită politicii de coeziune promovate de UE, a fondurilor destinate reducerii decalajelor economice din cadrul Uniunii,se născuse o nouă Grecie prosperă, mult mai ancorată în lumea occidentală. În anii ’90,când cea mai mare parte a spaţiului ex-iugoslav era sinonimă cu gropile comune, cu epurarea etnică şi cu masacrele, când noi şi bulgarii păşeam pe nisipurile mişcătoare ale unei tranziţii complicate şi confuze tranziţie jalonată de violenţă stradală şi de prăbuşiri dramatice ale economiei, Grecia era un pilon de stabilitate şi de lumină în Balcani.

În anii 2000, grecii erau nerăbdători să atingă Vestul- salariile au crescut constant, s-au construit autostrăzi, oraşele şi satele au căpătat o faţă nouă. Atena a devenit o metropolă sofisticată şi vibrantă, case albe, mari şi ansambluri rezidenţiale luxoase, cu aspect mediteranean,au împânzit ţara.

Criza i-a trimis brusc pe greci înapoi la periferia Europei şi a generat un nou clivaj uriaş între statul elen şi ţările dezvoltate din Occident. După aproape trei decenii de creştere economică şi de îmbunătăţire a democraţiei, Grecia s-a trezit din visul frumos al europenizării sale şi s-a  întors în Balcani.

În spaţiul balcanic aşa cum era el perceput cu un secol în urmă: o regiune pauperă, instabilă, aflată la periferia civilizaţiei europene,un focar al conflictelor violente care pot izbucni oricând.

O clasă medie pulverizată,o generaţie de tineri fără perspectivă socială,ce îşi revarsă furia oarbă în timpul luptelor de stradă cu autorităţile, îngroşând rândurile partidelor extremiste şi ale organizaţiilor anarhiste. Alienare şi disperare. Tot eşafodajul social construit în ultimele decenii a fost aneantizat în patru ani de recesiune profundă.

Generaţia actuală de tineri eleni s-a format în ambianţa de prosperitate,de securitate socială şi de progres a ultimelor trei decenii,nemaicunoscând forme de pauperitate extremă. Imaginile cu copii căutând hrană prin tomberoanele de gunoi, cu oameni neajutoraţi şi umiliţi, cu priviri golite, aşteptând să primească o gamelă cu mâncare, erau străine Greciei contemporane, ţineau de lumea postbelică a anilor ’50.

Odată cu criza,însă, răni vechi se redeschid şi asistăm un spectacol amar, pe care îl credeam fixat în cărţile de istorie: în plină stradă, în Atena şi în Salonic, promiţând eliberarea naţiunii şi restaurarea ordinii,comuniştii şi neo-naziştii denunţă ticăloşia capitalismului, ororile produse de piaţa liberă, tirania instituţiilor financiare internaţionale şi interesele celui de-al „patrulea Reich”care colonizează Grecia.

Amplificat de megafoane,se aude cam acelaşi refren care în anii interbelici s-a transformat într-un recviem pentru multe democraţii compromise. La alegerile din iunie 2012 -alături de alte partide populiste şi anti-europene-,au acces în parlament, două forţe politice extremiste: Zorii Aurii,un partid neo-nazist şi ultra-naţionalist (o grupare periferică pe scena politică de la Atena, până la izbucnirea crizei!) şi Syriza(Coaliţia Stângii Radicale),o alianţă stângistă pestriţă, ce include grupări euro-comuniste,maoiste sau troţkiste.

Pe fondul agravării situaţiei economice şi a incapacităţii vechii elite politice de a oferi soluţii rapide, sondajele de opinie arată o creştere constantă a partidelor extremiste în topul preferinţelor electoratului.

Crizele economice instaurează o tragedie socială amplă, dispersată în nenumărate drame personale:locuri de muncă şi case pierdute, familii destrămate,oameni care până mai deunăzi făceau parte din clasa de mijloc- emblema succesului Greciei- devin astăzi o subclasă, de-abia procurându-şi hrană pentru ziua următoare.

Iar viitorul, deocamdată, rămâne incert. Vor avea oare liderii eleni moderaţi-susţinuţi de Uniunea Europeană-puterea să reconstruiască un nou ansamblu social, într-un climat paşnic de creştere economică? Va reuşi oare democraţia elenă, nascută la mijlocul anilor ’70,să supravieţuiască destrămării modelului social care a susţinut-o sau vom asista la un”Weimar al secolului 21”?

Vor avea grecii răbdarea şi discernământul să crediteze în continuare partide pro-europene si moderate sau la următoarele scrutine,disperarea şi furia vor genera un parlament vopsit în culorile extremelor?Am învăţat ceva din erorile anilor ’30 sau deceniile de stabilitate şi de securitate postbelice au fost îndeajuns încât să anuleze din memoria colectivă ororile petrecute atunci şi societăţile lovite de criză, astăzi pot fi seduse din nou de câtecul de sirenă al extremiştilor ce promit ordine şi o lume nou-nouţă, mai bună şi mai dreaptă?

Oare am învăţat că utopiile extremiste nu aduc niciodată ieşirea reală din crizele economice, ci, dimpotrivă, nu fac decât să adâncească marasmul, mutilând societăţi, anihilând civilizaţii şi strivind miloane de vieţi?

Aşa cum tot mai mulţi greci zdrobiţi de criză hotărăsc să se sinucidă, şi societăţile în ansamblul lor tind să fac acelaşi lucru,uneori,în anumite momente tragice ale istoriei. Abandonarea în braţele unor partide extremiste e o formă de suicid. Votul introdus în urnă este glonţul descărcat din armă.