Erdogan Magnificul şi revolta Junilor Turci

Protestele recente din Turcia scot la iveală vulnerabilităţile şi eşecurile modelului de dezvoltare implementat de Recep Tayyip Erdogan, după ascensiunea sa la putere, în anul 2003. În ultimul deceniu, societatea turcă s-a schimbat profund iar economia, în pofida scepticismului afişat de unii analişti, a cunoscut un progres remarcabil.

Niciodată Turcia nu a fost mai prosperă decât astăzi: în timpul crizei a înregistrat creşteri economice la care ţările Europei nici nu sperau, în localităţi ce până deunăzi erau paupere şi periferice au înflorit mii de afaceri prospere, salariile au crescut constant, autostrăzi ultra-moderne s-au construit în toată ţara, milioane de oameni au ieşit din sărăcie şi din subdezvoltare, iar oraşele Turciei s-au umplut cu mall-uri imense, cu design kitsch, în stil occidental.

Prosperitatea economică nu mai este astăzi apanajul elitei urbane şi laice. A apărut o nouă „burghezie islamică”,provenită din satele şi din oraşele conservatoare ale Anatoliei, care, cel puţin aparent, işi datorează succesul economic politicilor lui Erdogan. Pe plan extern, prestigiul şi influenţa „tigrului anatolian” au crescut constant în ultima decadă; unii analişti vorbesc despre neo-otomanism, observând expansiunea culturală tot mai agresivă a Turciei în Asia Centrală şi în zonele cu tradiţie islamică din Balcani:Bosnia, Kosovo sau Albania. Dezvoltarea recentă a Turciei este prezentată de observatori şi de politicieni ca un posibil model de succes pentru alte ţări musulmane, împotmolite, după Primăvara Arabă, în tranziţii politice dificile. Protestele violente, izbucnite recent, arată însă că „modelul turc” este gripat şi că are câteva probleme grave:        

1) În cei zece ani, administraţia Erdogan nu a reuşit să acompanieze succesul economic cu un proces real de democratizare.Tinerii protestatari din piaţa Taksym nu se mulţumesc doar cu locuri de muncă şi cu venituri decente, ei vor să trăiască într-o lume guvernată de principiile occidentale, o lume cu drepturi pentru femei şi pentru minorităţi, cu o societate civilă credibilă şi respectată de către guvern, în care activiştii paşnici nu sunt denumiţi de către oficiali „vandali şi terorişti”. Turcia este încadrată de agenţiile internaţionale ce evaluează calitatea democraţiei, în categoria „regimurilor hibride”, fiind plasată în clasamente alături de ţări ca Bangladesh, Tanzania sau Ecuador! Respectarea drepturilor omului se află,în 2013,la cel mai scăzut nivel din ultimul deceniu.Intimidarea opozanţilor politici,arestarea jurnaliştilor şi controlul presei fac parte din practicile obişnuite ale regimului Erdogan devenit,în ultimii ani,din ce în ce mai autoritar.În închisorile anatoliene se află un număr record de gazetari,conform statisticilor,mai mulţi decât în China sau în Iran.Erdogan,însă,înţelege democraţia în felul său.Pentru prim-ministrul de la Ankara,o prezenţă crescută,în spaţiul public,a valorilor islamice împărtăşite de turcii conservatori,ţine de democraţie;guvernele laice au fost şi ele,la rândul lor,opresive şi autoritare;

2) Societatea turcă este complicată şi diversă.Satele tradiţionale din Anatolia şi elita cosmopolită şi laică din Istanbul reprezintă două lumi care,deşi trăiesc între frontierele aceleeaşi ţări,nu au aproape nimic în comun,nu se înţeleg şi se privesc cu ostilitate.Guvernul lui Erdogan şi-a sprijinit puterea pe Turcia conservatoare, rurală, ataşată de valorile islamice. Vechea elită seculară, kemalistă şi pro-occidentală din marile oraşe (privită cu ură de „burghezia musulmană”, recentă), tinerii liberali, minoritatea alavită nu par să îşi găsească loc în minunata lume nouă, cu autostrăzi şi cu mall-uri, construită în ultimii ani. Protestatarii îi reproşează lui Erdogan faptul că nu este prim-ministrul tuturor turcilor. Pentru a construi un model societal de succes, administraţia de la Ankara va trebui să acorde atenţie nu doar categoriilor sociale pe care se sprijină puterea sa politică.

3) În al treilea rând, revoltaţii din piaţa Taksym se tem că politicile guvernului pun în pericol principiile kemaliste care stau la baza statului modern turc şi care au apropiat Turcia de Occident,în anii ’20 şi 30, conducând-o către modernizare instituţională şi socială. Tinerii inteligenţi şi educaţi, ce au umplut străzile Istanbulului, agitând drapeluri cu Ataturk şi denunţând derapajele autoritare ale guvernării, îşi simt lumea lor laică şi cosmopolită, circumscrisă valorilor mustafiste, ameninţată de politicile pro-islamiste ale lui Erdogan. Protestarii se tem că, seduşi de câtecele de sirenă ale prosperităţii economice, cei mai mulţi dintre turci vor tăcea în faţa unei islamizări lente a societăţii („soft islamization”) şi a politicului şi că moştenirea lăsată de Ataturk va fi încet-încet îndepărtată.

Miniştrii actualului guvern asociază în discursuri publice„răsăritul Turciei” ,ca putere regională, cu ascensiunea Imperiului Otoman de odionioară, invocând strălucirea de la curtea sultanilor. Simbolurile secularismului, care amintesc de părintele fondator al  Republicii, sunt şterse treptat din spaţiul public,noua lume se revendică de la  trecutul otoman. Una din provocările guvernării lui Erdogan, în continuare, va fi menţinerea unui echilibru între politicile pro-islamiste, între o pondere mai mare acordată islamului în spaţiul public şi respectarea valorilor fundamentale ale democraţiei şi ale laicităţii.

Protestele din Turcia nu au fost generate de revendicări economice;ele nu pot fi comparate nici cu Primăvara Arabă şi nici cu răbufnirile violente din oraşele europene, lovite de criză. Interpretându-le ca pe o revoltă a tinerilor împotriva unui regim conservator, adept al capitalismului agresiv, putem întrezări în culorile lui „iunie 2013 turc”, nuanţe din „mai 68” al Franţei. Mişcările de la Istanbul au fost pline de zgomot şi de viaţă. Protestatarii cântau, parodiau, foloseau umorul şi satira ca arme împotriva guvernului! Atmosfera energică din piaţa Taksym nu aducea deloc cu ambianţa dominată de furie şi de depresie de la protestele indignaţilor anti-capitalişti din Europa.

Într-unul din marile sale romane, Orhan Pamuk vorbeşte despre seducţia exercitată de arta veneţiană, occidentală, aupra elitei otomane, în secolul al şaisprezecelea şi despre artiştii din Istanbul nevoiţi să aleagă între pictura occidentală şi arta lor tradiţională. De peste cinci secole, Vestul a sedus şi seduce lumea turcă. Aflată la intersecţia a două civilizaţii şi nefiind integrată complet  în valorile niciuneia dintre cele două, societatea turcă de astăzi trăieşte, în ansamblul ei, drama individuală tipică personajelor din romanele splendide ale lui Pamuk, proiectată, însă, la nivelul unei naţiuni. Eroii cărora marele prozator turc le-a dat viaţă se simt occidentali la Istanbul şi orientali în Europa, identitatea lor fiind chiar această „confuzie identitară”.Turcia reprezintă Occidentul în Arabia Saudită şi Orientul la Bruxelles.

Indiferent de performanţele economiei sale, societatea turcă va trebui să aleagă între „reotomanizare”şi integrarea deplină în familia Europei, înţelegând că o creştere robustă a PIB-ului nu reprezintă singurul permis de integrare în U.E.. Doar un proces real de democratizare însoţit de consolidarea valorilor seculare, kemaliste, o va putea aduce, cândva, în Uniunea Europeană.