INTERVIU Anca Hirţe, regizoare, scenaristă: „Românii au nevoie de o figură paternă, care să-i facă să rămână minori“

O femeie intră în biroul primăriei, zâmbeşte în timp ce salută şi se aşază pe scaun. În secunda următoare izbucneşte într-un plâns greu, scuturat.

Multe dintre personajele incluse de regizoarea Anca Hirţe în documentarul „În numele primarului“ (Franţa/ România, 2013) plâng şi pun capul în pământ, ca la un semn. Vor casă, vor serviciu, vor ajutor social, vor să dispară groapa din faţa casei, vor să dea de arhitectul care a dispărut cu actele casei.

Românii sunt pasionali, teatrali şi au o relaţie aparte cu „părintele“, fie cel de acasă, fie domnitor, primar sau preşedinte, crede Hirţe. Iar filmul ei ‒ realizat în sala de audienţe a primăriei din oraşul natal, Piatra Neamţ ‒ asta arată. Camera Ancăi Hirţe plonjează în gesturi, vine tot mai aproape şi caută ochii. Cetăţeanul devine personaj, iar documentarul devine cinema. E omul faţă în faţă cu autoritatea, redată mai tot timpul ca o voce care dozează bine blândeţea şi severitatea. În câteva cadre, ce par momente de pauză între poveşti, o vedem şi pe posesoarea vocii autorităţii, în timp ce se machiază, fredonează ori îşi dezmorţeşte mâinile. E om ca toţi ceilalţi, e chiar mama regizoarei. Nu sunt comentarii în fundal, iar imaginile din afara biroului sunt puţine. Rămâi singur cu oamenii, cu plânsetele şi durerile lor reale sau prefăcute. Te enervezi, râzi, apoi te înduioşezi, iar după aia te enervezi din nou pentru că nu ştii dacă există o reacţie corectă la ceea ce vezi.

Anca Hirţe a făcut Chimie, pentru că aşa voiau ai săi. Imediat după Revoluţie a lucrat la Muzeul Ţăranului Român, iar de la jumătatea anilor ’90 locuieşte la Paris. A realizat mai multe filme împreună cu soţul său, regizorul Jean Lefaux. După moartea acestuia, a făcut filme ca să-şi înţeleagă durerile, pentru a continua să trăiască.

În ’85, când am terminat eu liceul, părea că regimul comunist e etern. Nu ştiu cum e acum, dar atunci părinţii hotărau viitorul copiilor. În epoca respectivă, motivele erau „să faci o chestie, ca după aia să nu ajungi la ţară“, pentru că asta era marea sperioşenie atunci. Hotărârea fusese luată: chimie, iar chimia nu puteam s-o suport. Asta a fost situaţia, am făcut chimie.

- În cei cinci ani pe care i-am petrecut la Politehnică, ajunsesem o foarte bună jucătoare de bridge. În loc să mă duc la cursuri, mergeam într-un soi de cafenea în incinta Politehnicii, la Gara de Nord. Mergeam acolo, beam erzaţ şi stăteam toată ziua şi jucam bridge.

- Am început să lucrez la Muzeul Ţăranului Român în ’90. Domnul Horia Bernea era creatorul locului, era director. Făcea multe deplasări pe teren, în echipe foarte mari. Au cumpărat chiar şi biserici aflate în ruină, ca să-şi mărească patrimoniul. Eu făceam parte din aceste echipe, fără să am un rol definit. Era un tip tânăr care venea şi filma, cu o cameră mare, o cameră adevărată. La un moment dat, pentru una din deplasări, tipul ăsta n-a putut să vină. Şi unul dintre ei m-a întrebat: „Nu vrei să încerci tu?“ Şi i-am zis: „Sigur că da“. Când am pus camera aia pe umăr, a fost... Există dragoste la prima vedere.

- I-am auzit pe şefii mei vorbind despre faptul că muzeul va găzdui un stagiu de iniţiere în realizarea filmelor documentare. Era contrar a tot ceea ce eram eu pe vremea aia. Şi de asta mă ţineam foarte tare în retragere. Dar când am auzit chestia asta m-am dus la una din şefe s-o întreb cum se întâmplă: sunt locuri la muzeu, aş putea să aplic, aş putea să am o şansă să fac şi eu stagiul ăsta?

- Erau doi formatori francezi, şi unul dintre ei a devenit iubirea vieţii mele. Când l-am cunoscut pe Jean Lefaux, a început a doua mea viaţă, şi personală, şi profesională. Când s-a terminat stagiul, trei luni după aceea, am plecat cu el. Asta era în martie ’94. Pentru mine sunt ca nişte vieţi separate.

- Eu încerc să fac cinema. (...) Pentru mine, a face filme documentare înseamnă a face filme în care nu joacă actori. Dar asta-i tot. Ce-i important pentru mine când spun „film documentar“ este „film“. „Documentar“ înseamnă doar că nu sunt actori.

- Pentru mine, a face filme este ceea ce mi-a permis să continui să trăiesc. Când Jean a murit, fetiţa noastră n-avea încă 9 ani. Într-o situaţie de genul ăsta, nu te poţi gândi la propria ta durere, când trebuie să-ţi îngrijeşti copilul. Pe de altă parte, simţeam că nu trebuie să-i pun Anei pe umeri faptul că eu am supravieţuit numai pentru că exista ea. Eu trebuia să fiu acolo s-o ţin pe ea, dar în acelaşi timp să nu fac din ea unicul motiv de a mă trezi dimineaţa, pentru că ar fi fost un bagaj mult prea groaznic. Mă sculam în fiecare dimineaţă pentru Ana, pentru Ana, pentru Ana.

- La început, îmi spuneam că eu n-o să fiu capabilă să fac filme fără el. Apucasem să filmez cu el nişte copii într-o şcoală. Un foarte bun prieten de-al meu mi-a zis: „Nu vrei să termini filmul ăla?“ Şi când mi-a spus chestia asta, am zis: „Da, asta da“. Am terminat filmul.

- Toate subiectele sunt lucruri care ies din mine. Fără discuţie, capul contribuie la chestia asta, dar nu spun niciodată: „Dom’le, ce film aş putea să mai fac?“ Sunt evidenţe care apar, dar îmi trebuie un timp ca să-mi dau seama ce înseamnă. Aşa a fost cu „Păcătoasa Teodora“ (Franţa/ România, 2011). Mă enervau foarte tare filmele făcute în mănăstiri, pentru că erau un soi de apologii. Foarte devreme mi-a venit ideea cu Văratec, pentru că Văratecul e complet alb. După un anumit timp mi-am dat seama că ceea ce căutam eu, ca artist, era să pun pe ecran era o poveste de dragoste între o femeie şi un iubit care nu are corp, nu are viaţă terestră.

Documentarul „Păcătoasa Teodora“, în regia Ancăi Hirţe

- Românii sunt pasionali în legătură cu românismul lor. Sunt mereu într-o extremă sau în cealaltă. Câteodată ‒ ce-i mai tulburător ‒ într-un amestec din cele două extreme: sunt în stare să spună cel mai mare rău despre România, dar dacă altcineva spune ceva rău despre România. E o chestie destul de pasională, dar de care cred că am reuşit acum să mă detaşez. (...) Dar continuând să merg acolo, vedeam că în raporturile dintre oameni, că-i în familie, că-i în societate, că-i în politică, chestia asta pasională e şi teatrală. Românii sunt foarte teatrali, asta e.

- Ca şi ruşii, românii au nevoie de o figură paternă. Că era domnitorul, că era popa, că era preşedintele, o figură paternă care să-i facă pe ei, ca cetăţeni, ca oameni, să rămână tot timpul minori. Când eşti adult, iei hotărâri pentru tine, faci chestii. Când eşti minor şi ai o problemă, tot ce faci este să ceri, te duci la tata. Tata cel de acasă, tata primarul, tata prefectul, tata preşedintele. Cei mai mulţi dintre cei din film sunt în acest raport. De asta nici nu ajung bine şi, ca şi cum ai învârti o cheie, încep să plângă. Sau îşi freacă tiroida. (...) Ce mă interesa pe mine era ideea asta de teatru, Ionesco şi Caragiale, apoi raportul de putere văzut din ambele punctele de vedere.

- Nu numai în politică, ci şi în familie există această chestie de autoritate. Relaţia asta trebuie văzută din ambele puncte de vedere, pentru că autoritatea nu poate să existe dacă nu este încurajată. Şi dacă nu sunt oameni care cer această autoritate.

- Românii sunt ortodocşi şi au fost mult timp vasali. Şi chestia asta îi face să se simtă minori. Trebuie să fie vorba şi de o neîncredere venită din necunoaştere. Instituţiile au fost tot timpul mefiante, mai ales că n-au prea existat şi, de fiecare dată, puterea era personificată. Dar asta era nu doar pe vremea comuniştilor, asta era şi înainte foarte clar. Toată lumea vorbeşte de perioada interbelică ca despre o perioadă de aur, dar dacă ne uităm puţin mai atent, guvernele cădeau de la o lună la alta, campaniile electorale mergeau tot pe un soi de patetism. În Biserica Ortodoxă trebuie să te rogi pentru sănătatea şefului statului, oricum ar fi el. Oricum ar fi, există raportul ăsta la persoană.

- Nici instituţiile n-au făcut mare lucru ca să câştige încrederea cetăţenilor. Ortodoxia a reprins, măcar de faţadă. Pentru mine, majoritatea românilor sunt ortodocşi mai mult din superstiţie decât din altceva.

- Mă gândeam cum să fac. În Franţa sunt multe birouri groaznic de plictisitoare. Şi pe mine mă enervează ideea asta, să te plictiseşti la un film. Era un soi de challenge: să filmez într-un birou şi totuşi să fac o chestie care nu te plictiseşte. În care să nu ieşi, să zici: „Gata, dom’le, am înţeles, mai apare încă unul...“. Şi mă tot gândeam: unde, cum? Şi într-o dimineaţă, în duş, am început să râd: „Dom’le, dar e sub nasul tău subiectul, pentru că mama ta, de X ani, lucrează asta. Tot îţi povesteşte, tu o asculţi cu jumătate de ureche. Ai subiectul, acolo e“. Am găsit-o pe mama şi într-un moment în care era rodată. Când venea cineva şi începea să plângă, prima ei reacţie era la început: „Aoleu, omul ăsta plânge...“ Se consuma, se zbătea, ca să vadă apoi că e vorba de cu totul şi cu totul altceva. Şi că, de fapt, era o mânărie, era ceva. Ascultam cu jumătate de ureche, dar pe de altă parte o cunoşteam foarte bine şi ştiam autoritatea de care poate să facă dovadă, ştiam inteligenţa ei. Ştiam o mulţime de chestii, şi i-am zis despre ce-i vorba.

Trailerul documentarului „În numele primarului“, în regia Ancăi Hirţe

- Ideea de bază n-a fost niciodată să fac un film despre maică-mea. Eu nu mă pierd în asemenea lucruri. Am atâta chef să fac lucruri, că nu mă pierd în false întrebări. Eu sunt majoră, ea e majoră, şi ideea mea de film era foarte clară.

- Eu când am o cameră, filmez, nu spionez. E o relaţie total cinstită. Nu sunt niciodată la distanţă, sunt tot timpul acolo. Am cameraman, am inginer de sunet, şi oamenii simt, pentru că sunt atât de concentrată, sunt atât de intrată în cameră, e ceva care se impune.

Regizoarea Anca Hirţe (Foto: Ana Lefaux)

- Tinerii din Bucureşti sunt mult mai mişto decât tinerii de aici. E foarte clar, pentru că au o vitalitate, o putere de muncă. Aici, pentru că sunt alintaţi de atâta vreme, şi au devenit ca un soi de larve, nişte chestii plângăcioase. Tinerii români sunt profesionişti şi în acelaşi timp sunt supra-dinamici, supra-inteligenţi. Stăteam o săptămână-două cu ei, mă întorceam aici plină de energie. O energie pe care după aceea mi-o pierdeam în soiul ăsta de mlaştină care s-a instalat aici de ceva vreme. Dar fiecare dintre ei ar visa să vină în altă parte.

- Sunt cărţi extraordinare care apar în România. Am o pasiune pentru Florin Lăzărescu. Cinema-ul românesc care e absolut extraordinar. Sunt oameni talentaţi, care fac chestii în condiţii destul de dificile. Dar au vână în ei, au energie.

- Filmul la care lucrez acum e continuarea „Teodorei“. E pe acelaşi fir personal, unde merg şi mai departe. De data asta, personajul principal e un boxeur, aflat la sfârşit de carieră. Sunt trei ani de când lucrez la asta. Sunt filmări foarte corporale, un corp care suferă, care transpiră, care se chinuie. Pe toate scenele de box sunt cântece de rap în care povestesc tot ce mi s-a întâmplat. M-am dus către box, pentru că pe de o parte când s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu Jean e ca şi cum pe mine m-ar fi făcut viaţa K.O. Eu niciodată nu mi-aş fi imaginat că viaţa poate fi un meci de box. (...) Era o analogie între suferinţa mea interioară şi această suferinţă fizică a boxerilor. Avem doar o parte din finanţare, încep să-i sperii tot mai tare pe oameni cu ideile mele.