În Orientul Mijlociu, schimbarea alianțelor merge mai departe pe repede înainte

Mai întâi, sub umbrela demersului stupefiant al Chinei, în Orientul Mijlociu s-a produs ceea ce nimeni nu-și putea imagina ca fiind măcar posibil de invocat, adică reconciliere între Arabia Saudită și Iran, marcând finalul – să sperăm pe lungime – al unui conflict complex, opunând, pe fond, lumea șiită și cea sunnită.

S-a anunțat atunci nu numai  reluarea relații diplomatice, economice și culturale între cele două țări, dar au și început, extrem de rapid, pachete de vizite reciproce care lasă să se imagineze că mișcarea a fost totuși pregătită cu mult timp înainte, profitând de ieșirea americanilor din Afganistan și de spațiul liber lăsat pentru refacerea unui alt tip de echilibru. Dar, din acel  moment, devenise imperios răspunsul la întrebarea fundamentală: este vorba, „totuși”, despre o simplă reușită, e adevărat de mare spectaculozitate, sau, dimpotrivă, vedeam doar un capăt al marii țesături subterane care pregătește (sau ar putea s-o facă) viitorul dezvoltării în acest spațiu a ceea ce înseamnă noua etapă de creștere a Noului Drum al Mătăsii, pe direcția care ajunge direct la zonele maritime considerate ca având valori strategice relevante pentru echilibrul mondial, Marea Mediterană și Canalul Suez?

Începem să avem acum o imagine mai completă a jocului major din zonă odată cu decizia diplomaților saudiți și sirieni care s-au întâlnit pe 12 aprilie la Jeddah în Arabia Saudită: se reiau legăturile consulare și cele aeriene, se începe o colaborare extinsă împotriva traficului de droguri, totul, cum s-a spus, ca pași firești și necesari pentru a facilita întoarcerea  Siriei lui Assad în lumea arabă. Semnalul este important și depășește cu mult nivelul simbolic: este prima întâlnire de acest fel după ruperea relațiilor dintre cele două țări, ca reacție dură a Riadului la înăbușirea violentă de către Assad a manifestațiilor pașnici din 2011 și după ce Bagdadul protestase frecvent împotriva susținerii pe care saudiții o ofereau unor organizații siriene care încercau să se opună lui Assad. Nu trebuie uitat și faptul că Siria a fost suspendată din Liga Arabă și, practic, rămăsese cu susținerea directă – și acum se vede cât de importantă – a Rusiei, Turciei și, evident, beneficiind de sprijinul Chinei, nou foarte activul peace broker din Orientul Mijlociu. Mișcarea de acum vine, atenție, doar la câteva săptămâni după ce ministrul de externe saudit a avut , pentru prima oară după un deceniu, întâlniri succesive cu șefii diplomațiilor din Egipt și Iordania, în contextul în care Tunisia și-a anunțat solicitarea de a se alătura statelor din BRICS, ceea ce dă deja imaginea mai completă a unui demers de foarte mare anvergură în spațiul a ceea ce, odinioară, fusese Mare Nostrum pentru europeni și, mai apoi, spațiu protejat pentru Flota americană din Mediterana.

Să revenim pentru o clipă la întâlnirea dintre saudiți și sirieni, adică la comunicatul comun emis cu acest prilej în care apare o specificație atât de interesantă încât a stârnit discuții intense în diverse cancelarii și ministere de externe (dintre cele care se ocupă cu politica externă șu nu doar îndeplinesc obedient o listă ce comenzi): Siria și Arabia Saudită au declarat că sunt convinse de nevoia absolută ca statul sirian să reînceapă să-și exercite controlul asupra tuturor teritoriilor sale „și să pună capăt prezenței milițiilor înarmate”. Cele două părți semnatare au spus că au discutat pașii necesari pentru ajungerea la o rezolvare politică a crizei din Siria și care să contribuie „la reîntoarcerea Siriei în mediul său arab natural”. Ceea ce s-ar putea întâmpla foarte curând, din momentul în care Arabia Saudită va pleda pentru asta la reuniunea de acum a miniștrilor de externe ai Ligii arabe, fiind în plan chiar invitarea formală a lui Assad la Summit-ul de la Riad din 19 mai, ocazie cu care s-ar putea încheia izolarea regională a Siriei și s-ar completa nucleul regional de forță care s-a format deja în Orientul Apropiat.

Dar și asta ar fi doar o componentă a marelui scenariu care se completează acum și ar presupune, sub aceeași mediere a Chinei, finalul războiului din Yemen. „Bidena promis sfârșitul războiului din Yemen. La doi ani după ce a preluat președinția SUA, China este țara care va îndeplini promisiunea respectivă – afirmă Trita Parsi, vice-președinte executiv la Quincy Institute for responsible Satatecraft”.

Vom vedea, poate foarte curând, dacă rebelii Houti din Yemen, susținuți de Iran, acceptă condițiile de pace care se negociază a cum și care vor fi concesiile oferite, unele surse vorbind deja despre o bază militară chineză care să fie pandantul celei de la Djibuti sau despre un șantier naval multiplex ca cel pe care chinezii și l-au asigurat de mai mult timp la Haifa, spre exemplu, nu numai completând seria doar incipientă a marilor implantări care apar că mărgelele pe sfoară de-a lungul variantei maritime a Noului Drum al Mătăsii ci și asigurând complet intrarea /ieșirea în și din Golful Suez.

Mircea Eliade definea illo tempore („acel timp de odinioară”) drept Marele Timp în care zeii au creat lumea. În termenii acestei foarte frumoase definiții, asistăm acum la o evoluție majoră a „epocii de fier” a istoriei lumii noastre? Posibil, pe ai noștri nu-i interesează căci nu mai avem antenele către acea parte a lumii care, pentru mulți dintre marii jucători, chiar denumiți pompos „partenerii noștri strategici”, sunt acum cheile pentru propriile lor dezvoltări naționale.