In memoriam Radu Cosașu

A murit Radu Cosașu și verbul acesta, care ne va rămâne mereu străin până când nu îl trăim noi înșine, e mai abuziv ca niciodată. Un om și un scriitor ca el nu poate să moară. Și nici nu o să moară, câtă vreme va exista literatura română. Și literatură pe acest pământ. E o prostie că nimeni nu e de neînlocuit. Există asemenea oameni. Radu Cosașu e de neînlocuit. Omul Oscar Rohrlich și scriitorul Radu Cosașu.

Cosașu nu se studiază în manuale și nu era membru al Academiei. Era însă un Maestru fără să își propună asta. Pentru că îi muriseră prietenii generației lui, în frunte cu Labiș, și căuta mereu tineri capabili să iubească deopotrivă viața și literatura, fără să se teamă de confuzia dintre ele.

Cosașu a existat, deși existența lui avea ceva nepământean. Fugea de premii, de interviuri, nu a avut vreodată mail, whatsapp, Facebook. Stătea cu orele la telefon, telefonul clasic, pentru că era un clasic. Vorbea cu prietenii și era elegant și cu neprietenii. Se uita la fotbal ca la cel mai important joc mundan, deși și-a scos iubitele și la rugby ca la cinema și juca bridge să testeze sentimentul prieteniei. Într-un univers narcisist, în care cei mai mulți dintre scriitorii de limba română se citesc doar pe ei înșiși, Cosașu avea un altruism al lecturii unic. Nu o dată se interesa de o semnătură care îi plăcea într-o gazetă sau carte, și îl suna pe autorul ei. Să îl încurajeze. De la el știu vorba lui Stendhal: “invidia e cel mai puternic sentiment omenesc”.

Cosașu a iubit fotbalul, filmele, ziarele, muzica mare mereu tristă. Dar mai presus de toate, a iubit literatura. Și cuvintele. Care pot exprima sentimentele oamenilor. Probabil e cel mai mare autor de oximoroane și calambururi, văzute ca semne indiscutabile ale inteligenței.

Cosașu a fost mult mai mare decât lumea asta mică poate să înțeleagă. A dat sens Adevărului integral și Supraviețuirilor în comunism, și a căutat Viața ficțiunii, după o Revoluție. “Telecinema”-ul, pe care a scris-o 23 de ani în “România Literară”, și “Din vieața unui extremist de centru” - povestită 19 ani în “Dliema” - sunt cele mai citite rubrici ale vieții mele de împătimit cititor de reviste. Avea un extraodinar simț al titlurilor. De altfel, el este nașul “Dilemei”, în 1993. Mie mi-a dat un titlu de carte: "Din țara în care stânga e Cârțu", în 2012. Deși, asemenea lui Camus, “împotriva ei, împotriva mea, eu rămân la stânga”, a fugit cât a putut de maniheism și etichete, în orașul care a dat marii literaturi a lumii două animale: Rinocerul și Gorila.

Când era tânăr s-a îmbătat o dată atât de tare, încât nu a mai băut niciodată pană la 92 de ani. Îl iubea pe Camil și iubea luciditatea. Credea în Malraux și în Condiția umană. Era atât de intim și de personal fără a fi patetic și sentimental. Măreția lui vine din modestie, gravitatea din umor și morala din fuga de predici.

Când era adolescent, i-a trimis o scrisoare imaginară lui Camil Petrescu, care conducea o revistă despre fair-play în sport și în societate, în care îi spunea că visul lui cel mai intens e să fie gazetar sportiv. Și dorința i-a fost ascultată: deși posteritatea îl va reține ca un mare scriitor, ultima sa ipostază e aceea de gazetar sportiv, ultimul reprezentant al scriitorilor care au scris despre balonul și pământul rotund.

M-a sunat o dată, în pandemie și mi-a spus una din vorbele cu care o să merg până la Judecata de Apoi, în care nu prea credea; “Ionuț, mi-e dor de tine!” Am tras mașina pe dreapta, pe câmpul copilăriei mele, și am vorbit mult. Nu ne-am văzut în ultimul timp și am remușcări de la asta. Credeam că e etern. Acum, în p(r)ost pandemia războaielor noastre, dorul joacă meciul retur.

A murit Cosașu și cu el a murit stilul Cosașu. Fotbal se va mai juca, dar tableta de vineri a lui Belphegor se va arhiva. Literatură se va mai scrie, dar nimeni nu va mai căuta nici adevărul, nici dreptatea, care este altceva. Nimeni nu o să se mai uite la Casablanca a suta oară gata să cânte cu Sam de fiecare dată, iar Bessame Mucho ar trebui cântat de toți cei care au atins din aura lui de umanist într-un timp al urii.

Dumnezeu a făcut ca eu să îi dau, în 2017, un premiu, la Teatrul Odeon. Cititorul din urmă cu 30 de ani exprima recunoștința de a-și întâlni, peste ani, autorul favorit. Fără să o știu, multele ore și întâlniri de la etajul zece al unui bloc de pe bulevardul Nicolae Titulescu au fost dintre cele mai frumoase momente ale vieții mele. Aș da orice să se repete sau măcar numărul lui de telefon să nu devină și el cenușă.

Dumnezeul literaturii să îl odihnească și pe noi să ne ierte că nu am fost mereu cei mai buni cititori ai literaturii și vieții sale! Supraviețuirile noastre continuă încă o vreme. Deși Capul limpede s-a mutat “dincolo de zare”.

La revedere! Și mulțumesc! Credeam și speram că o să murim deodată.