În jurul unui personaj

În cea mai renumită lucrare a sa, expusă, azi, la Prado, pictorul spaniol Lorenzo Vallés (1831–1910) imaginează o clipă de profundă rătăcire, redată cu o intensitate ce îndeamnă, paradoxal, atât la compasiune, cât și la rece analiză. Nebunia Ioanei de Castilia (La demencia de Juana de Castilla – 1866) o surprinde pe regina al cărei destin continuă, după cinci secole, să reprezinte subiectul cronicilor în care senzaționalul nu se lasă intimidat de mister și de confuzie istorică.  

Fiică a lui Ferdinand al II-lea de Aragón și a Isabelei I de Castilia, Ioana (1479 – 1555) a dobândit numele de Ioana cea Nebună atât din cauza manifestării unei gelozii patologice față de soțul său, Filip I de Castilia (cel Frumos), cât și ca urmare a comportamentului irațional la moartea neașteptată a acestuia. Potrivit Encyclopædia Britannica, ea a refuzat să se despartă de trupul îmbălsămat, iar istoricii detaliază gestul descriind un spectacol cutremurător – timp de mai multe luni, însărcinată cu cel de al șaselea copil, Ioana a parcurs o parte din țară, în fruntea convoiului funerar, provocând stupoarea și teama supușilor. În secolul al XIX-lea, figura ei a alimentat fantezia unor pictori care au ilustrat diverse episoade ale biografiei ce păstra, în ciuda unei abundente documentări, secrete binevenite.

În pânza lui Lorenzo Vallés, regina ocupă centrul unei imagini aflate sub pecetea suferinței alienante în fața căreia, în ultimul său demers, rațiunea e pe cale de a capitula. Lângă scaunul de pe care pare să se fi ridicat cu câteva clipe înainte, Ioana îi întâmpină pe cei care i-au întrerupt lungul priveghi. Între ea și clericul însoțit de doi curteni se arată un abis. Acoperită, în mare parte, în catifea neagră, cu părul în dezordine întrezărindu-se de sub văl, și purtând în talie un lung rozariu, ea a devenit chipul tristeții. Deasupra cearcănelor adânci, privirea i se îndreaptă către intrușii pe care îi îndeamnă, insistent, la tăcere, pentru a nu-l trezi pe rege. Captivă în afara timpului, văduva își copleșește spectatorii din proximitate și de dincolo de tablou. Voința sa pare să învingă, firul sorții începe să se desfășoare. Relegată în autoamăgire, refuzată cu tenacitate, moartea a făcut loc nebuniei...

Vallés redă această bulversantă expresie sintetică așezând lumina pe chipul transformat al Ioanei și subliniindu-i delicatețea mâinilor. O anume gentilețe le poartă silueta, desprinzând-o din pânza mânecilor albe. Umbra reginei se proiectează asupra uneia dintre perdelele baldachinului, ale căror falduri desăvârșesc armonia imaginii și marchează separarea celor două planuri ale picturii. Pe covorul încrețit de mișcarea precipitată a reginei, un mănunchi risipit de flori rostește deșertăciunea și dezolarea scenei dominate de această Ofelia iberică. În planul secund, regele Filip zace pe patul care i-a înlocuit catafalcul. Însemnele autorității sale lumești pot readuce privirea către florile aruncate în fața baldachinului. Pentru Ioana însă nimic din spectacolul mortuar nu există între coordonatele lumii care îi alimentează convingerea. Atrage în mod particular atenția candoarea sfâșietoare a privirii golite de substanța rațiunii, care dizolvă intenția celor trei bărbați. Magnitudinea acestei alienări provoacă, deopotrivă, interes clinic și autentică înduioșare.

O viziune diferită oferă Francisco Pradilla y Ortiz (1848–1921) în pânza Ioana cea Nebună (Juana la Loca), realizată în 1877 și aflată tot la Prado. El pictează o apariție aproape caricaturală, în contrast cu demnitatea și eleganța alurii care definesc personajul închipuit de Lorenzo Vallés. Însărcinată, purtând o rochie de catifea neagră de pe care mantia a căzut, regina, însoțită de un lung alai funerar, este înfățișată alături de sicriul lui Filip, ajuns la groapă. Indiferentă la orice adiere a vieții, Ioana, pe a cărei mână vizibilă se află două verighete ce sugerează statutul de văduvă, privește doar sicriul. Cruzimea iernii devine celălalt martor al tragediei, departe de atmosfera scenei descrise mai sus.

În ultimele aproximativ trei decenii, regina a făcut obiectul a numeroase romane istorice, biografii și volume de popularizare a istoriei, scrise în diverse limbi. În 2001, scenariul unui film artistic spaniol cu accente de telenovelă îi romanța exagerat destinul. Dincolo de inevitabila denaturare a imaginii sale, tradusă atât prin hiperbolizări ale tulburării psihice, cât și prin reinterpretări care îi diminuează gravitatea, acest personaj istoric își păstrează forța estetică pe care o datorează viziunii celor doi pictori spanioli.

Notă bibliografică:

https://www.britannica.com/biography/Joan-queen-of-Castile-and-Aragon