În căutarea unei locuinţe? Ce ţi se poate întâmpla când te întâlneşti cu un agent imobiliar
0
Ne-am dat întîlnire la colţul străzii unde se afla apartamentul. Niciodată, agenţii imobiliari nu acceptă să se întîlnească „la adresă“, pentru că le e teamă că vei viziona pe alte căi casa şi că îi vei fenta pe ei. (articol scris de Adina Popescu)
De data aceasta, era o fătucă de maximum 25 de ani, slabă de o sufla vîntul pe stradă, cu o faţă albă ca hîrtia – sau de vină o fi fost fondul de ten –, cu nişte ochi mari, albaştri. Mai degrabă genul de picoliţă într-un club, decît „agentă“. Blugi cu talie joasă, zeci de brăţări pe mîini. A coborît dintr-un Ford argintiu, al firmei.
Apartamentul era într-un bloc interbelic cu trei etaje, aparent solid, dar care părea nelocuit sau cu locatari extrem de discreţi, aproape invizibili. Fata a deschis uşa cu o cheie – proprietarul era plecat din ţară. Am intrat în apartamentul mare, luminos, proaspăt zugrăvit. Nu era rău, însă am simţit de la bun început că era o casă cu personalitate, care nu te acceptă uşor. Sau poate că fata era de vină – îşi rotea ochii ei albaştri în toate direcţiile, de parcă ar fi pîndit-o un asasin plătit de după vreun colţ, şi ne dădea o senzaţie de nesiguranţă. Dar aşa se întîmplă, de regulă, în blocurile vechi, au o istorie, au poveşti, îţi poţi imagina cam orice. Apartamentele din blocurile noi sînt neutre, te aşteaptă pe tine să le dai viaţă, să imprimi spaţiului o poveste.
Ne-am aşezat pe o canapea, am vorbit de una, alta, de cum mai stă treaba cu imobiliarele. Fata nu părea să ştie mare lucru, spunea poezia învăţată pe de rost, de pe la vreun şef al agenţiei. La un moment dat, i-am pus o întrebare care n-a surprins-o deloc: „Ştii cumva dacă a murit cineva aici, în apartament?“ Nu ştiu ce mi-a venit să o întreb, poate din cauza amurgului de început de iarnă şi a umbrelor care începuseră să freamăte în jur, sau a bufetului din bucătărie, care scîrţîia din toate balamalele, sau a uşii de la debara, care se deschisese singură. Mi-era deja clar că nu m-aş fi văzut trăind în casa aia, dar într-o după-amiază banală, simţeam nevoia de puţin mister. Fata s-a înviorat brusc şi a început să se destăinuie, de parcă atît aştepta.
„Vă înţeleg perfect întrebarea, nu mi se pare ciudată... după coşmarul pe care l-am trăit aproape cinci ani, nimic nu mai mi se pare ciudat!“ În urmă cu cinci ani, începuse să-i audă şi să-i vadă. Pe cine? Pe ei, cei din lumea de dincolo, pe ele, pe spirite. Nu mi-a venit să rîd, deşi fata, cu alura ei de picoliţă într-un club, nu era deloc genul care să comunice cu morţii. „Ca-n serialul Medium de la televizor?“ am întrebat, uşor ironic.
Citeşte continuarea pe dilemaveche.ro
Adina Popescu este redactor „Dilema Veche”, articolele ei câştigând prestigioase premii de jurnalism, cum ar fi Premiul agenţiilor ONU pentru mass-media şi Marele Premiu la sectiunea cultură a concursului „Tânărul jurnalist al anului – 2006” organizat de Freedom House. A scris literatura pentru copii si scenarii de film.
Se încarcă comentariile...
