Imperialismul rus - eurasianism şi totalitarism „heideggerian“ (I)
0În afară de motivele economice sau istorice, conducerea Federaţiei Ruse mai are un motiv pentru care a declanşat războiul împotriva Ucrainei. Acesta ar putea fi cel mai important imbold care „îi mână în luptă” pe decidenţii politici din Rusia, deasupra cărora tronează preşedintele dictator Vladimir Putin.
Rusia nu şi-a ascuns niciodată dorinţa de a instaura o aşa-zisă „multipolaritate reală“, adică de a obţine un raport de forţe, la nivel internaţional, în care nimeni nu îndrăzneşte să calce dincolo de spaţiul „intereselor legitime“ ale statului rus. Adică, de lebensraum-ul post-sovietic. Totodată, însă, Rusia nu a putut ascunde niciodată de ochii comunităţii internaţionale (deşi a încercat) faptul că în absolut toate republicile post-sovietice au existat şi există tendinţe de contestare a hegemoniei ruseşti. Tendinţe care, în anumite momente, au devenit majoritare şi au decis soarta acestor republici.
Imperiul rus într-o altă variantă
Acum, conducerea Rusiei vrea mai mult decât pur şi simplu atingerea ideii lor de multipolaritate, refacerea imperiului sovietic/rus sub altă formă. Ea doreşte crearea unei axe mondiale anti-occidentale care să încheie perioada dominaţiei mondiale a SUA. Aliaţii Rusiei în aceste demersuri sunt, în viziunea Moscovei: China şi India. Apoi urmează, în ordinea importanţei, alte două state cu care Moscova pretinde că se află în relaţii de colaborare – Brazilia şi Republica Sud-Africană. Ulterior, în acest grup pot intra ţări precum Siria, Venezuela, Iran, şi altele. Chiar şi Coreea de Nord.
Într-un interviu acordat zilele trecute la postul tv Rossia24, ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov, a spus că „în aceste zile are loc reformatarea ordinii mondiale“. Noua ordine de după încheierea procesului de reformatare se doreşte a fi una în care democraţia, liberalismul, economia de piaţă, să fie distruse, iar în locul lor să fie instaurat un alt sistem social şi politic.
Neo-eurasianismul ca imperialism
În anii 1920, în rândurile emigraţiei ruse (oameni nevoiţi să-şi părăsească ţara din cauza loviturii de stat bolşevice din 1917) a luat fiinţă un curent de gândire care se numea „eurasianism“ şi care pretindea că Rusia nu este o ţară europeană, iar poporul rus nu este unul european. Ci diferit. În viziunea lor, Rusia ar fi trebuit să se transforme într-un stat naţional ortodox, care să-şi refacă măreţia pierdută după Primul Război Mondial. Chiar dacă se aflau în emigraţie, eurasianiştii îi priveau pe bolşevicii care conduceau la Petersburg, apoi la Moscova, cu ochi buni. Asta deoarece ei declanşaseră o revoluţie împotriva modelului occidental de modernizare, „impus“ Rusiei. Şi tot ei, sperau eurasianiştii, trebuiau să facă din creştin-ortodoxie forţa conducătoare a societăţii.
Inconsistenţa ideilor eurasianiste, născute dintr-un anti-occidentalism uşor de explicat după războiul civil din 1918-1922 (în care au intervenit şi puterile occidentale), a făcut ca popularitatea acestora în rândurile emigraţiei ruse să scadă până când pe „baricadele“ eurasianismului nu au mai rămas decât câteva persoane. Una dintre acestea a fost istoricul şi antropologul Lev Gumiliov, care a dat eurasianismului un suflu nou şi, în premieră, un conţinut „ştiinţific“.
Gumiliov susţinea că ruşii şi turanicii sunt „popoare de stepă“, înrudite şi care trebuie să stăpânească Eurasia. Perioada de dominaţie tătaro-mongolă era văzută drept scut în faţa cuceririi occidentale. Iar Rusia nu numai că este o ţară ne-europeană, ci este mai apropiată de cultura asiatică şi trebuie să conducă o luptă împotriva occidentului. Gumiliov a introdus în analizele sale concepte contestate şi văzute drept neştiinţifice de comunitatea mondială de cercetare în domeniul etnologiei. Unul dintre acestea este „pasionaritatea“ (de la „pasiune“) – de fapt, un eufemism pentru agresivitatea elitelor şi tendinţele acestora de a şterge de pe faţa pământului alte popoare. Gumiliov este, astfel, întemeietorul curentului numit „neo-eurasianism“.
„A patra teorie“ a lui Dughin, ca ideologie totalitară
Principalul său continuator este astăzi Aleksandr Dughin, văzut de mulţi ca un fel de „eminenţă cenuşie“ a Kremlinului. Dughin consideră că eurasianismul trebuie să lupte cu atlantismul, „popoarele uscatului“ trebuie să lupte cu „popoarele mării“, iar Rusia trebuie să se trasforme într-un conducător şi hegemon mondial al războiului împotriva occidentului. În ultimele câteva luni, agresivitatea verbală a lui Dughin a crescut imens, acesta lansând de pe pagina sa de facebook adevărate filipice anti-occidentale.
„Imperiul“ lui Dughin (deoarece neo-eurasianismul său nu vede Rusia decât ca pe un imperiu, şi declară asta deschis) are nevoie şi de o ideologie nouă, una care să asigure conducerea „luminată“ a colectivităţii. Şi acesta o inventează în cartea „A patra teorie politică“. Noua ideologie are la bază „dasein-ul heideggerian“, „existenţa-în-lume“, şi se plasează împotriva a ceea ce Dughin numeşte „ideologiile modernului“ (liberalismul, comunismul şi fascismul).
„A patra teorie politică“ vede Rusia nu ca pe o ţară, ci ca pe o civilizaţie eurasiatică şi fundamentează lupta anti-occidentală printr-o reafirmare a excepţionalismului rus. Poate că autorului i se pare că tezele lui sunt unele complet noi, însă la o analiză de profunzime putem observa aceleaşi vechi frustrări şi complexe de inferioritate: le suntem superiori şi trebuie să le-o demonstrăm. Cum? Ocupând Osetia de Sud, de exemplu.
O Rusie superioară Occidentului
Ultimul capitol al cărţii, al 15-lea, se numeşte „Interese şi valori după Ţhinvali“ şi se reduce la ideea că, din moment ce Rusia a atacat Georgia, ea a demonstrat Occidentului că este puternică, iar acest „model“ de înfruntare şi de luptă trebuie să continue. Fapt pe care îl constatăm astăzi, în 2014. În alte capitole, Dughin face o adevărată apologie a forţei, a violenţei, ascunzând-o sub o pavăză semitransparentă de afirmaţii precum „poporul înseamnă iubire“ (capitolul 11), care mi-au adus aminte de lumea orwelliană din romanul „1984“. Doar că, în acest caz, totul e „pe bune“.
Alte „postulate“ şi obiective: „Atlantismul – răul absolut“, „Integrarea Vestului în Eurasia – pogorârea în iad“. Dar, cel mai important, miezul acestei pretinse ideologii, îl găsim în subcapitolul „Omul – doar o convenţie“:
„Viziunea noastră despre om este eurasiatică, şi ne învaţă că omul este doar o convenţie“.
În „Scopurile eurasiatice“ citim: „În momentul de faţă, scopurile eurasianismului sunt următoarele: ... Transformarea, din nou, a Rusiei într-un imperiu, a crea pe baza Rusiei cel mai mare stat, imperiul continental eurasiatic şi ... participarea la preschimbarea finală a lumii”.
Cum? Ne-o spune tot Dughin, în capitolul 13, „Leviathanul Rus (teroarea de stat)“: o cale este folosirea fricii politice, edificarea unui stat terorist. Însă dacă autoritatea politică nu este gata pentru un asemenea scenariu, „mai bine să nu fie început“, ci să se edifice un „sens sacral“, proiect eschatologic, idee religioasă profundă.
Rămâne de văzut dacă idei de acest gen influenţează, într-adevăr, într-un mod decisiv acţiunile de astăzi ale conducerii Rusiei. De fapt, până se va putea constata dacă occidentul se află în faţa unei noi ameninţări cu distrugerea deplină nu a mai rămas foarte mult timp.
(va urma)