Îl cunoaşteţi cumva pe Mircea Vasilache?

Mircea Vasilache are 100 de ani. E cel mai bătrân veteran de război şi cel mai bătrân supravieţuitor al puşcăriilor comuniste. E veteranul veteranilor! A fost ofiţer de aviaţie în război şi apoi şi-a risipit tinereţea în spatele gratiilor. Duşman al poporului, ştiţi clişeul. Pentru oricine are o fărâmă de bun-simţ, acest om ar putea fi erou personal.

Totuşi, dumneavoastră încă nu îl cunoaşteţi pe Mircea Vasilache. Nu-l cunoaşteţi pentru că lui îi e frică de dumneavoastră. Îi e frică de ură, de orice compasiune falsă, de păreri gratuite şi de comentarii răuvoitoare. Îi e frică şi îi e lehamite de lumea asta.

Era astă-vară când am bătut, cu acea curiozitate gazetărească necioplită, la uşa lui Mircea Vasilache. Să-mi spună toate fericirile şi toate dramele din viaţa lui, să le scriu la ziar, să dau filmuleţe pe net, să public fotografii – poate voi fi surprins şi un instantaneu cu o grimasă care arată a amărăciune – şi măcar câţiva dintre cei care vor fi citit să-şi pună două-trei întrebări.

După mai bine de o oră în care am stăruit, în care am folosit toate metodele jurnalistice şi mai puţin jurnalistice, în care l-am rugat în toate felurile să mă lase să-mi pornesc reportofonul, mi-a spus aceste cuvinte: Nu mai vreau să fiu expoziţie. Nu am nevoie să mă comenteze nimeni. În aceste două fraze, e o sinteză a unei lumi care n-a reuşit să-i ofere acestui om ceva mai mult de rolul unui exponat de muzeu. Care l-a lăsat aşa, anxios, să-şi ducă bătrâneţile între patru pereţi scorojiţi, până data viitoare când s-a mai putut folosi de el.

Acum puţini ani, Mircea Vasilache a acceptat să fie invitat special la congresul cu aplaudaci al unuia dintre partidele importante din România. I s-a spus numele la scenă deschisă şi a primit ovaţii. I s-a strâns mâna, i s-a vorbit mieros şi i s-a acordat, festiv, diplomă de excelenţă. Vom face pentru bătrâni!, Vom reconstrui viitorul!, iar, apoi, gata. Nu l-a mai căutat nimeni până la următorul ceremonial.

Ştiţi ce-a înţeles Mircea Vasilache din cei 100 de ani pe care i-a petrecut pe lumea asta? A înţeles că a ajuns să fie, dacă n-a fost dintotdeauna, inutil. Că nimeni nu are nevoie de mai mult de o fotografie cu el şi că e bun numai pentru parade şi apariţii-şoc. Ca un generator capital de imagine. Totuşi, şi la 20 de ani, şi la 40, şi la 100, i-a fost foame în exact acelaşi fel.

Dezamăgirea lui Mircea Vasilache e, de fapt, neputinţa noastră, a celor de lângă el. Poate că n-am avut niciodată nevoie de astfel de oameni. Nici în război, nici când s-au luptat cu comuniştii pentru dreptate, nici când a crezut în România şi în noi. Pentru Mircea Vasilache, astăzi nu mai are niciun rost. Şi cel mai urât lucru de pe lumea asta e să vezi resemnare în ochii unui bătrân.