Ieşirea din cerc

Ostilitatea regimului comunist faţă de elitele societăţii româneşti s-a cangrenat sub forma unei agresivităţi nivelatoare, până la sufocarea performanţei şi a energiei creatore, care fac diferenţa între indivizi şi între ţări

Alegerile din noiembrie sunt despre nevoia organică a societăţii româneşti de a nu se mai învârti în cercul închis al formelor fără fond, al complacerii în uniformitate şi al indiferenţei faţă de performanţă. În 2007, deputat fiind, am propus un proiect de lege privind educaţia tinerilor supradotaţi, capabili de performanţă înaltă.

Am avut şansa de a-l avea mentor, la Cluj, în anii studenţiei, pe Adrian Marino. Cel mai tradus critic literar român, laureat al Premiului Herder, purta cu demnitate, la bătrâneţe, povara celor opt ani de puşcărie şi a altor şase ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Marino a debutat editorial, din cauza interdicţiilor, abia la 44 de ani.

În anii persecuţiilor staliniste, străluciţi intelectuali interbelici, precum Eliade, Cioran şi Ionescu, se bucurau de prestigiu mondial datorită şansei şi inspiraţiei de a alege, când încă se mai putea, libertatea. Ţara lor le rezervase o alternativă: regimul concentraţionar, care a decapitat elita politică şi spirituală a societăţii româneşti. În 1964, Petre Pandrea întocmise o listă intitulată elocvent "Uniunea Scriitorilor de la Aiud", pe care se regăseau 44 de nume ilustre, de la Petre Ţuţea şi Nichifor Crainic, la Ernest Bernea şi Dumitru Stăniloaie, care trecuseră prin sinistra puşcărie. Regimul inuman şi pedepsele absurde, cum au fost şi cele din "lotul Noica-Pillat", stau mărturie despre un sistem criminal, care a impus societăţii româneşti teroarea cotidiană, deasupra căreia plana spectrul exterminării în temniţele staliniste.

S-a produs în acei ani ai instaurării brutale a comunismului o răsturnare a valorilor şi o bulversare a ierarhiilor ale căror consecinţe le suferim şi azi. Sfertul de veac de ceauşism şi următorul sfert de secol postcomunist n-au făcut decât să perpetueze şi să adâncească această confuzie. Ostilitatea unui regim întemeiat pe terorism de stat faţă de elitele societăţii româneşti s-a cangrenat sub forma unei agresivităţi nivelatoare. O ingratitudine asumată la scară naţională, care explică, printre altele, hemoragia actuală de creiere şi talente.

Perspectiva carcerală a fost înlocuită, treptat, într-o societate dresată cu brutalitate, timp de decenii, cu orizontul închis competenţelor în curs de afirmare.

Sfârşitul brutal al unei cariere strălucite s-a transformat, în arsenalul „recunoştinţei naţionale”, în sufocarea lentă a energiei creatore – energie care face diferenţa între indivizi şi, în funcţie de modul în care ştiu să o potenţeze, între societăţi.

Faptul că, an de an, clasamentul Shanghai al celor mai performante 500 de universităţi ale lumii confirmă supremaţia americană este semnificativ pentru viziunea pe termen lung asupra dezvoltării şi pentru efortul de a atrage şi a adopta materie cenuşie. În 2014, 16 din primele 20 de universităţi ale lumii sunt americane, trei britanice şi una elveţiană. 146 din cele 500 de poziţii ale topului sunt deţinute de SUA. E alarmant şi trist că nicio instituţie românească de învăţământ superior nu se află în această listă, în care sunt reprezentate, în schimb, alte state est-europene, precum Polonia, Ungaria, Serbia ori Slovenia.

Nu ne aflăm în elita universitată mondială pentru că nu a existat, până acum, o preocupare pentru încurajarea performanţei educaţionale, tradusă în măsuri concrete. Pe şleau, n-a existat pic de interes real.

În 2007, deputat fiind, am propus un proiect de lege privind educaţia tinerilor supradotaţi, capabili de performanţă înaltă. A fost adoptat şi a devenit Legea nr. 17 din 9.01.2007. Ideea de bază a iniţiativei legislative – la realizarea căreia am avut şansa unei colaborări entuziaste din partea IRSCA Gifted Education – era ca traseele curriculare să fie conforme cu standardele de performanţă specifice tinerilor supradotaţi, iar metodele de predare să fie adaptate profilului lor de personalitate. Actul normativ a fost promulgat, apoi, din păcate, aplicat doar în mică măsură şi, un an mai târziu, a fost modificat printr-o ordonanţă de urgenţă care a amputat, practic, legea.

Aceasta, în forma iniţială, avea drept obiectiv crearea unui cadru de educaţie diferenţiată pentru copiii supradotaţi, atât prin programe educaţionale adecvate, cât şi în cadrul unui Centru Naţional de Instruire Diferenţiată. Ordonanţa de urgenţă a anulat ideea acestui Centru, motivându-se că ”aceleaşi obiective pot fi realizate printr-o schemă restrânsă de specialişti (…) şi fără cheltuieli bugetare suplimentare”. De menţionat că un Centru Naţional de Excelenţă exista, pe hârtie, din 2003, fără să i se fi alocat măcar un sediu. În cel mai bun caz, aşadar, în toţi aceşti ani, ce s-a făcut a fost doar pe hârtie.

Această mimare constantă a interesului pentru stimularea performanţei nu e altceva decât un mod de a ne fura singuri căciula.

Pierderile sunt incomensurabile, dar vizibile şi interconectate – de la regresul calitativ al şcolii româneşti, la lipsa de competitivitate a economiei şi de la asaltul agramaţilor asupra scenei publice, la exodul specialiştilor.

Îmi aduc aminte că Adrian Marino se resemnase de mult cu gândul că era mai citit şi mai apreciat în străinătate decât în propria ţară. Şi e numai unul din nenumăratele cazuri în care combinaţia otrăvită de pasivitate, suficienţă şi ingratitudine la nivelul societăţii a împins şi împinge în plan secund valorile, pentru a face loc imposturii.

Şi despre asta sunt alegerile din noiembrie: despre nevoia organică a societăţii româneşti de a nu se mai învârti în cercul închis al formelor fără fond, al complacerii în uniformitate şi al indiferenţei faţă de performanţă.