Iadul din şcoli
0Urmare a unui sondaj efectuat de asociaţia pe care o reprezint, în 2005, ministrul Educaţiei a fost interpelat de un deputat care i-a solicitat să prezinte un punct de vedere cu privire la violenţa fizică în şcolile publice din Buzău. Solicitarea era adresată, totodată, Direcţiei pentru Protecţia Copilului Buzău şi Inspectoratului Şcolar.
Răspunsul ministerului a fost evaziv şi nu a vizat, punctual, ceea ce s-a invocat în interpelare, probând modul în care această autoritate publică se raportează la astfel de evenimente deosebit de grave. Violenţa fizică nu este, însă, singura formă de violenţă întâlnită în unităţile publice de educaţie; modelul psiho-social al violenţei este unul mult mai larg.
Zilele trecute, Adevărul a prezentat cazul relatat de Mihaela Miroiu, al fetiţei de 6 ani care povestea că la şcoală, la ora de religie, obligată să participe, i s-a spus povestea sfintei Filofteia, o fată căreia tatăl i-a tăiat piciorul cu toporul şi a omorât-o pentru că a fost milostivă cu săracii.
Biserica Ortodoxă Română a reacţionat printr-un comunicat în care nu şi-a cerut scuze elevei, colegelor/colegilor ei şi părinţilor, cum era firesc, dar nici nu a demarat o anchetă să vadă cum a fost posibil aşa ceva, şi nici nu a investigat să constate dacă şi în alte şcoli sunt astfel de cazuri. Ministerul Educaţiei ar fi trebuit să aibă o reacţie similară, înaintea Bisericii şi nu a avut.
Din contră, Biserica a transmis că în programa şcolară pentru religie nu sunt astfel de poveşti. Ceea ce este fals. Oricum, nu este necesar să fie în programa şcolară ca astfel de istorisiri să fie prezentate elevilor. Nu asta e important în postarea doamnei Miroiu. Apoi, le găsim în manualele de religie. Poveşti similare, de groază, care te fac să te gândeşti în primul rând la copii, dar şi la autorii manualelor care au conceput sau reprodus asemenea poveşti. În al treilea rând, câtă vreme programa şcolară cuprinde elemente de cateheză, dogmatică şi liturgică, astfel de afirmaţii, ca cea a Bisericii, nu se susţin.
Plecând de la povestea reprodusă de doamna Miroiu, voi face cunoscute alte câteva, asemănătoare, completând cu modul în care se raportează instituţiile publice la o asemenea problematică îngrijorătoare. Nu sunt poveşti din Evul Mediu. Poveştile de mai jos sunt contemporane cu noi. Şi nu sunt închipuiri, ci reale. Unele trăite de mine, altele investigate de asociaţia pe care o reprezint sau relatate de persoane implicate direct.
„Dacă nu avem cruciulită la gât, vine diavolul la geam”
Eram la masă, seara, în familie. Teodora, fiica mea, era clasa I. „Te rog să îmi dai 2 lei, mi-a spus, doamna de religie a zis să aducem bani să ne cumpăram cruciuliţe”. Am scos 2 lei din buzunar ca să nu uit şi i-am dat. Nu am apucat să duc lingura la gură: „A zis doamna că dacă nu avem cruciuliţă la gât vine diavolul la geam şi păţim lucruri rele”. „Te rog să îmi dai banii înapoi, am spus, mâine vin la şcoală să vorbesc cu doamna, iar diavolul să ştii că nu există, e doar în mintea doamnei”.
A doua zi am aşteptat ca profesoara să îşi termine ora (deşi am greşit că am mai lăsat încă o oră copilul în prezenţa unei asemenea persoane) şi am întrebat-o cum e posibil să le spună copiilor aşa ceva. A negat, „cum să le spun aşa ceva?” - a replicat. Nu a vrut să întrebăm copiii. Cu voia părinţilor care îi aşteptau, am întrebat copiii ce le-a zis doamna profesoară de religie. Mi-au confirmat. Toţi. Mama unei fetiţe a afirmat că aceasta, speriată, făcea pe ea, noaptea, în pat, deoarece în clasa ei aceeaşi doamnă profesoară a desenat diavolul pe tablă. M-am întors către „doamna profesoară”, care asistase la toate discuţiile. Nicio tresărire pe faţa ei, nicio schimbare a culorii obrajilor, nicio problemă.
Am întrebat-o, din nou, cum şi-a permis. Să le spună aşa ceva copiilor şi să mă mintă. A răspuns că nu a făcut nimic greşit. I-am spus că a încălcat mai multe legi. Mi-a zis că nu o interesează legile, ci doar ceea ce îi spune Maria Fecioara. „Eu vorbesc în fiecare seară cu Maria Fecioara şi dacă nu mi-a spus că greşesc nu mă interesează ce îmi spuneţi sau ce scrie în legi”. M-am speriat, recunosc (între timp însă, am constatat că nu e singurul profesor de religie cu astfel de „posibilităţi” de comunicare...).
Am plecat imediat direct la inspectorul şcolar general. M-a ascultat şi mi-a spus: „sincer, nu mă prea pricep la religie”. M-am speriat din nou. Unde să mă mai fi dus? Câţiva ani mai târziu, acelaşi inspector spunea că ştie că Adventiştii de Ziua a Şaptea sting lumina în biserică şi au relaţii sexuale între ei (şi mi-a relatat o poveste erotico-fantastică în care se spunea că unul din membrii bisericii respective a luat o foarfecă cu el şi a tăiat nasturele persoanei cu care s-a culcat, iar când au aprins lumina a fost şocat că era chiar mama lui!).
Copiii noştri învaţă în şcoli unde predau astfel de oameni, şcoli conduse de astfel de oameni...
Mamă în clasa a VIII-a, propusă pentru excomunicare
Primul număr al revistei Agenţiei Naţionale pentru Egalitate de Şanse (ANES) relata cazul unei eleve de clasa a VIII-a care a născut. Preotul din sat, care preda religia în şcoală, a propus exmatricularea acesteia şi excomunicarea din comunitate. În revistă se spunea că preşedinta ANES a fost în sat şi problema fetiţei este rezolvată. Nu am crezut că o instituţie a statului, în România, a gestionat corect o asemenea problemă şi a rezolvat-o aşa, în viteză...
Am decis să merg acolo. Am strâns repede câţiva bani de la prieteni pentru Aurelia, micuţa mamă şi hăinuţe pentru Maria, fetiţa nou-născută. Ca să ajung în Corobăi, judeţul Gorj, a trebuit să schimb 3 trenuri, să fac autostopul, să schimb două autobuze. Călătoria este în sine o poveste, prin gări neluminate, cu hoţi de buzunare, prin trenuri pustii, de navetişti, în întunericul şi frigul dimineţii, cu mersul pe câmp până la şosea... cum întâlnirea cu tatăl adoptiv al elevei şi cu mama ei, cu eleva şi cu fetiţa ei sunt de asemenea o poveste... Cu un tată, miner, atât de blând şi de zâmbitor, mai ales în prezenţa nepoţelei, atât de înţelegător cu fata lui adoptivă (a fost o lecţie pentru mine, ca tată). Cu o fată de doar 14 ani care zâmbea când vorbea de fetiţa ei, zâmbea când vorbea de părinţii ei, zâmbea când vorbea de colegi/colege, dar plângea când venea vorba de profesori.
La propunerea preotului, profesor de religie, îi scăzuseră nota la purtare. Pentru că a născut. La şcoală am rugat directoarea să convoace o şedinţă extraordinară. Am întrebat profesorii ce lege le justifică sancţiunea aplicată fetei pentru că a născut. A fost zguduitor pentru mine: profesorul de matematică a spus că „a fătat, nu a născut, e o scroafă, nu o fată”, iar directoarea: „ştiu eu mai bine, aici lumea e mică şi oamenii vorbesc, fetei i-a plăcut, s-a tăvălit în fân cu mai mulţi”. Nu aveai cu cine discuta. Le-am promis că, după ce ajung acasă, o să depun denunţuri la Parchet împotriva fiecăruia/fiecăreia.
Apoi am fost în audienţă, în Târgu Jiu, la Inspectorul şcolar general căruia i-am spus la fel, în cazul în care nu lua de urgenţă măsuri. A doua zi m-a sunat Aurelia. „Domnule Emil, aţi avut dreptate, s-a respectat Constituţia, a venit un inspector la şcoală şi doamna dirigintă mi-a spus în faţa clasei că toţi profesorii au greşit, vor plăti 3 luni din salariu, iar media mea la purtare este la loc, 10. Mulţumesc!”. Cum „rezolvase” preşedinta ANES problema? S-a oferit să boteze fetiţa.
Traumele orei de Religie
Un fost student de al meu, acum avocat, mi-a spus că nici la 25 de ani nu poate sta noaptea în casă, singur, decât dacă aprinde toate becurile. Şi asta, mi-a povestit, pentru că în clasele mici profesorul de religie le-a transmis la oră să aibă grijă ce fac şi să nu-şi imagineze că sunt vreodată singuri deoarece sunt vegheaţi atât de îngeri cât şi de draci (şi a adus la oră un casetofon cu o casetă pe care erau înregistrate ţipete înfiorătoare şi scrâşnete care l-au îngrozit).
La un liceu din Buzău, profesorul de religie, preot, a refuzat să încheie situaţia şcolară unui elev din clasa a IX-a, pentru că acesta a „îndrăznit” să îl întrebe, la oră, care teorie este corectă: a evoluţiei, predată la ora de biologie, sau a creaţiei, predată la religie. Deşi fără absenţe, elevul avea media 6 pe primul semestru şi a rămas cu situaţia neîncheiată până în toamnă, când profesorul preot a continuat să refuze încheierea acesteia; alţi elevi aveau media 10 la religie, chiar dacă nu fuseseră nicio zi prezenţi la şcoală şi nu aveau note la nicio altă materie.
O prietenă mi-a povestit cum nu a reuşit să îşi convingă băieţelul, de numai 9 ani, să intre în catedralele catolice pe care le-au vizitat în Italia. „Nu a vrut să intre deoarece profesorul de religie le-a spus la oră că dacă intră în alte biserici decât cele ortodoxe vor păţi numai lucruri rele”.
În decembrie 2014, la o şcoală din Constanţa, profesorii au pus în scenă povestea în care Constantin Brâncoveanu a preferat să îi fie tăiat capul fiecăruia din cei 4 copii ai săi, decât să treacă la religia musulmană. În aplauzele părinţilor prezenţi la „spectacolul şcolii”, un copil, costumat în călău, a jucat un rol în care, pe rând, a tăiat capul altor 5 copii, cu toporul, după ce aceştia şi-l aşezau pe o buturugă şi îşi făceau semnul crucii. În reţelele de socializare au mai fost postate desene ale copiilor, făcute la şcoală sau în urma poveştilor de la şcoală, în care sunt reproduse scene similare, de groază, reprezentând cazul Brâncoveanu... Copiii din spectacolul de groază păreau a avea vârste sub 10 ani.
Astfel de poveşti sunt transmise în şcolile publice din România, altele similare fiind prezente în manualele de religie. Ministerul Educaţiei a fost sesizat de mai multe ori, însă răspunsurile au fost pe măsura manualelor: de groază. Au existat şi cercetări, cea mai amplă fiind realizată de Liga Pro Europa în 2008, finalizată cu editarea unei lucrări. La prezentarea concluziilor cercetării, ministrul educaţiei a trimis un inspector preot. Situaţia însă, a rămas neschimbată.
Igiena împărtăşaniei
În 2013, la o şcoala (renumită) din Bucureşti, deşi părinţii unui copil au anunţat învăţătoarea şi asistenta medicală a şcolii că acesta a avut mononucleoză infecţioasă, fiind purtător al virusului contagios încă 18 luni, învăţătoarea a dus toţii copiii clasei într-o altă sală unde toţi copiii şcolii, fără acordul părinţilor şi fără ca măcar aceştia să fie anunţaţi, au fost împărtăşiţi de un preot creştin-ortodox, cu aceeaşi linguriţă. Riscul în astfel de cazuri este considerabil – mononucleoza transmiţându-se prin orice contact cu saliva.
În 2009 am depus un denunţ împotriva unui preot, profesor de religie, acuzat de un elev că îl bătuse în curtea şcolii şi de o elevă că o calomniase şi o jignise, după ce, cu o zi înainte, depuseseră cereri la şcoală pentru a nu mai urma ora de religie. Rezoluţia Parchetului de neîncepere a urmăririi penale şi răspunsul prim-procurorului, la plângerea împotriva rezoluţiei, au demonstrat cu câtă superficialitate şi rea-credinţă sunt analizate astfel de cazuri. Hotărârile instanţelor de judecată (fond şi recurs), care au anulat ca nelegale cele două rezoluţii şi au trimis înapoi la parchet dosarul cauzei, pentru o nouă anchetă, în vederea începerii urmăririi penale au confirmat afirmaţia de mai sus.
La psiholog după ora de Religie
În urmă cu 4 ani, la una din şcolile din Buzău, părinţii unei fetiţe de clasa a 4-a au fost nevoiţi să o ducă la psiholog deoarece nu mai comunica cu ei şi plângea, aparent fără motiv, destul de des. Mama fetiţei a fost îngrozită când aceasta i-a spus că doreşte să îşi îngroape păpuşile; apoi a descoperit în caietele micuţei multe desene cu caracter funerar. După doar câteva şedinţe, psihologul le-a spus părinţilor să scoată copilul de la ora de religie, unde doamna profesoară spunea copiilor că dacă nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc, în cazul în care ies pe stradă şi îi calcă o maşină, mor şi ajung în iad. Alte 3 fetiţe din aceeaşi clasă aveau probleme similare. Deşi părinţii clasei au mers la directoare şi mai fuseseră şi alte plângeri la adresa profesoarei de religie, conducerea şcolii nu a luat nicio măsură.
Am relatat doar o mică parte dintre cazurile pe care le ştiu. Sunt şi altele în afara celor ştiute de mine. Mass-media a relatat, de asemenea, multe altele. E bine să le spunem. Să fie cunoscute. Spre binele copiilor.