Hoţul cu aripi albastre
0Prioritatea declarată a companiei e confortul pasagerului care zboară. Prioritatea nerostită îi vizează şi visează buzunarul.
Tânăra din faţa mea absoarbe greu şocul. Tocmai a aflat că trebuie să achite 50 de euro pe deasupra biletului. Suntem în ceea ce indulgenţii numesc Aeroportul „Aurel Vlaicu" - de fapt, o autogară de tip Făurei din care pleacă aeronave, nu autobuze. La fel ca mine, tânăra zboară cu Blue Air la Roma.
Spre deosebire de mine, fata încă n-a descoperit ce ascunde motto-ul companiei. Dar e pe punctul s-o facă. „Smart flying" nu se referă la isteţimea clientului care optează pentru această companie, cum ar crede oamenii oneşti şi traducătorii de meserie. Deviza ascunde în realitate un gând haiducesc: suntem fraieri dacă nu-i buzunărim pe fraieri. De aici pleacă totul, de la un sistem gândit să speculeze neatenţia sau slăbiciunea clientului. Deşi arborează sloganuri englezeşti, Blue Air se comportă ca la Adunaţii Copăceni, unde i se află sediul. Prioritatea declarată a companiei e confortul pasagerului care zboară. Prioritatea nerostită îi vizează şi visează buzunarul.
Intru în vorbă cu tânăra şi aflu tărăşenia. La check-in, prezentase un minitrolley pe care voia să-l ia ca bagaj de mână şi i se spusese că nu va fi nicio problemă. „Precis?" „Precis, domnişoară. Are mai mult de şapte kile?" „Nu, nici vorbă". „Atunci mergeţi fără grijă". La îmbarcare, o angajată îi refuză accesul fetei din cauza bagajului. „Trebuia să-l duceţi la cală", explică angajata cu o lamă de cuţit în voce. „Colega dumneavoastră de la check-in mi-a spus că nu vor fi probleme", murmură tânăra, deja speriată. „Asta nu mă priveşte. Ia băgaţi bagajul în măsurătorul ăsta, să vedeţi că nu încape. Asta înseamnă că n-o să încapă nici în compartimentul de bagaje din avion. Trebuie să plătiţi 50 de euro". Clienta e pe punctul să-şi piardă banii, dar logica îi rămâne în posesie. „Atunci era normal să instalaţi măsurătorul la check-in, nu la îmbarcare. Aşa se face peste tot. (Inclusiv la Roma, pe Fiumicino, cum aveam să descoperim la întoarcere.) În plus, dacă plătesc 50 de euro, bagajul o să încapă?" „Nu, dar vi-l ducem la cală".
Presată de timp, tânăra cedează şi plăteşte. Mutarea unui minitrolley de la poarta de îmbarcare în cală costă 50 de euro. Urcăm unul lângă altul în autobuz şi apoi în avion. Înăuntru, surpriză. Unii pasageri au bagaje de mână aproape duble ca dimensiuni, pe care mi-am permis să le fotografiez.
E-adevărat, unul apare des la televizor, altul e popular şi cântă la nunţi, iar altul are o înfăţişare care l-ar descuraja pe Tamerlan însuşi. Îi cer tinerei chitanţele şi talonul de recuperare a bagajului trimis la cală. Le am şi acum, în ideea că Blue Air va cere dovezi citind acest articol. Păstrez totodată broşura de bord cu un meniu din care clienţii pot solicita, contra cost, ce le pofteşte inimioara (cu o probabilitate destul de mare ca produsul respectiv să nu fie disponibil). Din aceeaşi broşură afli că un euro este echivalentul a 4,5 lei la bord, spre deosebire de cursul de 4,25 lei / euro care e trecut în josul chitanţei de plată a bagajului de cală. Blue Air poate dezvolta mari instincte de broker, fără să întâmpine vreo opoziţie din partea clientului. În locul celor care conduc compania, chiar m-aş gândi să cresc cursul euro / leu la fiecare mie de metri altitudine. Smart flying, nu?
Din capul locului, trebuie delimitată politica de jaf şi nepunctualitatea companiei de prestaţia personalului de bord. Piloţii sunt excelenţi, stewarzii şi stewardesele de calitate. Însă felul cum Blue Air profită de inocenţa, lipsa de reacţie sau confuzia clienţilor pentru a-i buzunări nu poate fi tolerat. Un zbor high-cost mascat în low-cost e o pungăşie de ultima speţă. Chiar dacă un client ar comite o greşeală (repet, n-a fost cazul aici), compania ar trebui să încerce îndreptarea ei prin mijloace elegante şi nedureroase, nu să profite fără scrupule.