Hoitul

„Finanţare Culte 2013: 487, 4 milioane lei din care 276,9 milioane lei pentru salarizarea personalului clerical, 174,1 milioane lei pentru salarizarea personalului neclerical şi 36,4 milioane lei sprijin pentru construcţii, restaurări etc.

Suma de 487, 4 milioane lei reprezintă 0,2% din bugetul de Stat pe anul 2013, respectiv 0,08% din PIB-ul României pe anul 2013.”

Aşa sună, statistic sec, cifrele înaintate de Ministerul Finanţelor către Patriarhia Română, la cererea acesteia. Patriarhia a vrut astfel să lămurească în faţa opiniei publice cifrele oficiale – nu cele vehiculate mai mult sau mai puţin propagandistic – care arată nivelul real de finanţare din partea statului român.

Şi care, atenţie!, finanţează inclusiv celelalte culte creştine, pe musulmani, pe mozaici. Dar aceste lucruri sunt binecunoscute şi de o parte (ASUR şi ai săi), şi de cealaltă (Bisericile şi ONG-urile care le apără). Contează doar „interpretarea” lor (adică ideologizarea), şi ceea ce rămâne în imaginarul colectiv.

Spectacolul, oricum, a fost jalnic. Toată lumea trăgea cu disperare civică de un hoit prăpădit – bugetul României. Aceeaşi disperare civică ar fi trebuit să se întrebe de ce „hoitul” arată astfel, de ce Sănătatea, Educaţia sau Cercetarea sunt distrofice ca finanţare? Sau de ce Cultele primesc doar atât de puţin, dat fiind faptul că ele administrează – direct sau nu – cel mai important patrimoniu al României?

Apropo de acest aspect, trebuie să ne amintim şi faptul că, de sute de ani, cineva construieşte continuu în România: cultele creştine, evreii dar şi musulmanii (ceva mai puţin). Şi altcineva dărâmă, sau prăpădeşte, sau confiscă, sau distruge continuu ori pe alocuri, tot de câteva sute de ani: statul român.

Şi astfel se naşte fireasca întrebare: ce este, ce a fost şi ce va fi statul român? Îndrăznesc şi un răspuns, asumându-mi păcatul generalizării: o mână de oameni deghizaţi în instituţii onorabile, legale şi legaliste, care nu au alt scop decât cel personal. Punct. Mai deunăzi un ministru liberal (dintre cei normali) spunea în gura mare că au ajuns să se facă instituţiile după oameni, şi nu invers. Adică se personalizează câte un minister pe potriva lui X, branduim o agenţie guvernamentală după măsura şi interesele vremelnice ale lui Y, subjugăm o regie după pohta lui Z.

Aşa este acum, aşa a fost şi imediat după căderea comuniştilor (când s-a împărţit caşcavalul într-o noapte de iarnă, în CC-ul „asediat”), aşa a fost şi la venirea bolşevicilor, aşa a fost şi la schimbările de guvern din interbelic dar şi de mai sus, în istoria modernă a ţării. Găşti organizate sub diferite denumiri care luau puterea, adică se transformau, succesiv, în „statul român”, cu tot cu instituţiile sale...

Or, acum noi ne certăm pe ceea ce cade de la masa stăpânilor. Ajunse în stare de subnutriţie cronică, ştim că finanţele ţării sunt vlăguite. Dar şi aşa, se cuvine să nu prăpădim ceea ce mai avem în picioare, după neîntreruptul „război româno-român” şi să lăsăm Cultele – singurul apărător şi generator coherent de patrimoniu – chiar la cheremul hazardului financiar.

Voi ce ziceţi?