În Athos...? Cum să fie? O nebunie totală!

Da, e o nebunie. De cum păşesti în peninsulă, totul (ţi) se schimbă. Rosturile personale, tabieturile, normele zilnice. De hrană, de radiaţii telefonice, de cuvinte, de tot ce ştiai şi, mai ales, voiai. Stai şi te întrebi, nedumerit: ce fac aici, laolaltă, în ciocul unei peninsule semiaride, câteva mii de bărbaţi adunaţi din lumea largă, de toată vârstele, de toate pregătirile, de toate rasele?

Pentru un om sănătos al zilelor noastre, Athosul – cu toată logica existenţei sale prin timp – reprezintă un test extrem. Nu tu căi de acces normale, nu tu mijloace sigure de transport (ori un jeep antediluvian, ori un mular – catârul local), nu tu magazine de unde să te poţi aproviziona (cu excepţia „capitalei”, Careia), nu tu mese decente (doar munţi de ierburi goale, vagi urme de peşte şi un degetar de vin mediocru). Şi, mai ales, nu tu curent electric. Adio telefon – unde să-l încarci?!, bye-bye laptop & cameră foto! Stai cu mâinile în buzunar şi fluieri a pagubă, nimeni nu te poate ajuta.

 Dar chestia cea mai „tare” o reprezintă faptul că deşi te afli pe aceeşi latitudine şi longitudine cu restul Europei, trăieşti pe alt fus orar. Sunt renumitele „ceasuri bizantine”, care fac din zi noapte şi din noapte zi. Totul e întors pe dos: când ar veni vremea să te culci, rupt de oboseală, cineva îţi bate la uşă poftindu-te la slujbă; când vrei totuşi să te culci dimineaţă, după ce ai stat toată noaptea la lumina slabă a lumânărilor, altcineva te trimite la masă. E aiuritor! Dai totuşi să pleci în călătorie, dar nu – stai la odihnă, în toiul dimineţii! Nu pricepi nimic... După câteva zile de buimăceală, de zi/noapte şi de noapte/zi, realizezi că trebuie să cedezi, să te laşi moale. Fie ce-o fi, acum ce mai contează!

 Una dintre ciudăţeniile Muntelui o reprezintă absenţa nu numai a femeilor (deja ultracunoscută şi comentată maliţios), dar şi a oricărui animal femelă. Pisici, oi, găini, vaci – ioc. Doar genul masculin, care este prezent în toate. Este remarcabil însă cum s-au chivernisit toţi aceşti „holtei”! Curăţenia e totuşi la ea acasă, la fel şi rânduiala gospodăriilor. Faptul că nu calcă aici femeile este emoţionant sub un alt aspect: Athosul este locul în care nimeni nu se naşte, este locul în care numai, eventual, se moare. Au vrut, cu ocazia Olimpiadei din Grecia, să permită accesul femeilor în Munte. Au insistat unele grupuri feministe, pe care oricum nu le prea dă credinţa afară din casă. N-au reuşit atunci, mai încearcă şi azi...

 Românii sunt o prezenţă aparte în Athos. Deşi numeric importanţi, deşi am ţinut în spate cheltuielile Muntelui în vremea îndelungatei şi neplăcutei ocupaţii turceşti, românii nu au o mânăstire a lor, cum au toate celelalte neamuri ortodoxe. Mare păcat... Oricum, românii au „brevetat” şi ei ceva la Athos, au – ceea ce se cheamă o întâietate. Acum câteva zeci de ani, pe cărările Muntelui şi-a făcut apariţia prima... maşină! Un ARO 244 donat de patriarhul Iustinian monahilor români de acolo. Imaginaţi-vă ce şoc pe bătrânii aghioriţi, care nu văzuseră maşini de când plecaseră din lume, unii de zeci de ani! Şi, culmea, condusă şi de călugări!

Am spus toate astea pentru a vă prezenta, pe scurt şi selectiv, o secţiune de viaţă complet atipică, de timp în timp, de realitate în cadrul altei realităţi, de rezervaţie spirituală în mijlocul Europei seculare. Ne place sau nu, Athosul rămâne un muzeu în aer liber cu exponate vii. Iar cei care-l vizitează par ei înşişi nişte mechanisme cândva tehnologizate,  acum neputincioase, debranşate de la sursa lor primordială de energie: tumultul vieţii şi gălăgia.

 Athosul? Curată nebunie!