Harta întâmplărilor: la chiramele, în Gorgani

0
0
dd

Sfârşit de aprilie, 1798, ca acum, imediat după Paşte. Dintr-un nizam domnesc aflăm că se anunţă o invazie de lăcuste. Respectiv, încă mici şi mai uşor de stârpit, aceste lăcuste porniseră uşurel dinspre Focşani spre Bucureşti.

Lumea se alarmează, Hangeri porunceşte să fie luate măsuri, respectiv dictează un document  prin care se spune că situaţia e gravă de tot: ca primă şi cea mai bună măsură, trebuie aduse la Bucureşti moaştele Cuviosul Mihail Mărturisitorul, căruia i se mai spunea pe-atunci şi Sinadul, din cauză că c-a fost episcopul Sinadiei. Acest sfânt, serbat la 23 mai, îşi odihnea oasele la Mânăstirea Arnota, în Vâlcea, iar la nevoie, rămăşiţele lui pământeşti, păstrate în sicriu aurit, erau puse în rădvanul mânăstirii şi purtate pe unde era nevoie de ele. În cazul de faţă pentru a stârpi lăcustele.

Ce-i drept, în încheierea documentului Hangeri, fiu de doctor, cu educaţie mai mult laică, recomandă a se recurge şi la alte mijloace pentru omorârea lăcustelor „acum, cât sunt mici”.

Scrisoarea e dusă ca vântul până în Vâlcea, e citită de stareţ (căci pe-atunci era mânăstire de călugări), e comentată de cancelar, apoi e chemat un călugăr, se pare că cel mai tânăr din mânăstire, şi trimis cu moaştele la Bucureşti.

 Prin urmare întâmplarea de azi se  desenează  în ritmul rădvanului, de la Arnota până la Mânăstirea Antim, unde urma să aibă loc şi primul popas.

Însoţitorul de moaşte avea 16 ani şi se numea Damaschin. Viaţa lui monahală începuse în urmă cu 2 ani, când, la sfatul părinţilor şi-al fraţilor lui, se băgase în mânăstire, la greci, unde se auzea că mâncarea e bună şi pe săturate.

Damaschin a intrat în Bucureşti la ora amiezei. Vi-l imaginaţi, negricios, mai mult scund, cu un comănac nou-nouţ, în a cărui căptuşeală cususe pelin ca să-l apere de ispite.

Pe la Gorgan trăsurica s-a-mpotmolit în nămoale. A coborât, iar la mică distanţă se deschidea piaţa, cu ghirlande de flori, cu panere pline de ouşoare pictate. Lume - cât nu văzuse în viaţa lui: fuste înflorate, cărucioare cu damigene şi clondire cu gâtul lung, mese rotunde încărcate cu mezelicuri, castronele cu icre şi cu măsline, urdă, caş şi verdeţuri, plus un pom, încărcat cu ciolane şi alte cărnuri care stătuseră mult şi bine la afumat.

 Damaschin nu mai văzuse în viaţa lui atâta mişcare şi atât de multe lucruri de nebănuit, aşa că a căscat gura, uitând pentru moment de lăcuste, de moaşte, de misia importantă pe care-o avea.

Când în sfârşit şi-a revenit, a rugat pe cineva să-i împingă trăsura, dar aceasta dispăruse de pe faţa pământului.

Bineînţeles a început să se văicărească, să spună ce misie importantă avea, cum aveau să apară din clipă în clipă lăcustele şi cum vor mătrăşi totul în jur.

Mahalagiii din Gorgani l-au compătimit şi, considerând că n-aveau cum să dispară nişte moaşte, au început căutările. Dar pe măsură ce Damaschin căuta caii şi lua urma de roată, descoperea alte feţe ale oraşului. Mai întâi a băut o cafea, cu vanilie şi coajă de portocală. Apoi, cineva l-a băgat într-un birt, unde a primit cârnaţi iuţi şi murături, încât ca să le stingă efectele a trebuit să dea pe gât o oală de vin. Ameţit, cu comănacul căzut pe-o ureche, cu o măturică de păr ieşită la tâmplă,  a rătăcit pe câteva străzi, continuând să-şi plângă de milă.

Când a ajuns la Casa de chiramele, ştiţi, cea din Gorgani, despre care am povestit în „Homeric”, picioarele n-au mai vrut să-l asculte. Tot cartierul ştia povestea lui şi nu era om care să nu-i promită că va căuta oasele lui Mihail Mărturisitorul, spaima lăcustelor.

A venit seara, Bucureştiul a dormit fără grijă. Damaschin a aflat bucuriile cărnii. Ca să-l consoleze de pierderea moaştelor, patroana chiramelor l-a poftit în havuzul cu ţâşnitori şi cu roze şi, după o baie călduţă, a cunoscut moliciunea divanelor, mângâierile unor degete de prinţesă.

Iar a doua zi, când a răsărit soarele, când au scârţâit porţile şi când s-au auzit iarăşi roţile de trăsuri, grădinile oraşului dispăruseră. Mai precis doar copacii bătrâni rămăseseră în picioare, ştiut fiind că lăcustele nu mănâncă decât frunza tânără, de preferinţă mlădiţe şi bumbi.

Damaschin a lăsat sutana în schimbul unor şalvari coloraţi, rămânând pentru totdeauna perdelegiu în Casa de chiramele, iar în secret şi-a făcut un altar, în care aprindea seara o lumânare pentru neamul lăcustelor.

Moştele au fost găsite într-o dimineaţa pe treptele Mânăstirii Antim, iar viaţa a intrat în normal. Mă, rog, nu chiar, dacă avem în vedere că următoarea invazie i-a prins pe bucureşteni pregătiţi cu „perdele”-capcană şi şanţuri în care  multe lăcuste şi-au găsit moartea.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite