Hârjoana PNL – PSD privind ministerul Apărării

Demisia mult-controversatului Vasile Dîncu din fruntea ministerului Apărării a generat o explozie de bucurie la sediul PSD din bulevardul Kiseleff, pesedisto-liberalul Marcel Ciolacu fiind în culmea fericirii că a scăpat de un personaj atât de incomod, dar a pus şi reflectoarele pe coaliţia de guvernare şi pe capacitatea liderilor de a rezolva o criză de imagine care poate vulnerabiliza România în plan extern.

Dacă demisia ministrului Educaţiei era o „afacere” care ţinea strict de problemele interne ale Românie, în special de măreţul proiect de ţară numit „România Educată”, pe care preşedintele Klaus Iohannis se chinuie de şapte ani să îl pună în practică fără niciun succes, demisia ministrului Apărării, în contextul în care la graniţa ţării se desfăşoară un război a cărui evoluţie este greu de preconizat, este o problemă care implică atât ţara noastră, dar şi NATO.

Dacă liberalii joacă cartea responsabilităţii şi le-au solicitat social-democraţilor să vină cât mai urgent cu o nouă propunere pentru ministerul Apărării, susţinând că „România este parte a unor angajamente militare, ale unor obligaţii asumate în raport cu NATO”, pesediştii au găsit de cuviinţă că este momentul oportun să se târguiască, la fel ca nişte precupeţe lacome şi isterice, şi să solicite renegocieri de ministere, mutări şi tot felul de permutări la nivelul guvernului. Cum ar veni, PSD dă un atac frontal la mult trâmbiţata „stabilitate” a coaliţiei.

Momentan, pesedisto-liberalul Marcel Ciolacu l-a scos la înaintare pe subordonatul său, Nicolae Ciucă, şi i-a ordonat să preia interimar portofoliul de la Apărare. Care sunt, însă, implicaţiile politice şi de imagine pe care le generează hârjoana liderilor PNL – PSD în privinţa nominalizării unui nou ministru al Apărării:

România fiind la graniţa războiului din Ucraina, partidele aflate în coaliţia de guvernare şi, în special PSD, ar fi trebuit să aibă pregătită deja o duzină de potenţiali miniştrii ai Apărării, în cazul în care ministrul în funcţie, din diverse motive, nu şi-ar mai fi putut continua mandatul. Faptul că o ţară membră NATO bâjbâie de patru zile după un ministru al Apărării, în timp ce la graniţă bombardamentele ruseşti sunt în toi, indică o imensă vulnerabilitate la nivelul capacităţii de reacţie a României, dar şi a NATO.

Cu cât nominalizarea unui nou ministru al Apărării este tergiversată fie de luptele interne de putere din PSD, fie de interesele divergente din interiorul coaliţie de guvernare, „eticheta” lipită de Vasile Dâncu pe fruntea lui Klaus Iohannis, privind incapacitatea acestuia de a colabora, capătă şi mai multă credibilitate. Cu alte cuvinte, pare că niciun pesedist nu este dispus să se sacrifice pentru a fi la dispoziţia ţâfnelor lui Klaus Iohannis.

Funcţia de Secretar General al NATO presupune, în primul rând, dialog, cooperare şi colaborare. Or, la toate aceste capitole Klaus Iohannis a demonstrat deja că este repetent. Dacă preşedintele României nu poate colabora pe timp de război cu propriul ministru al Apărării, iar, după demisia acestuia din funcţie, ministerul ajunge să fie pasat ca o minge de ping-pong de la un partid la altul, fără ca Iohannis, în calitate de şef al Armatei, să schiţeze vreun gest care să apere imaginea instituţiei, cum ar putea acesta să gestioneze o organizaţie atât de complexă cum este NATO?

Principalul obiectiv al PSD pentru alegerile din anul 2024 îl reprezintă câştigarea alegerilor prezidenţiale. După o absenţă de 20 de ani de la Palatul Cotroceni, pesediştii se pregătesc intens să cucerească acestă funcţie mult râvnită. Atât ministerul Apărării, cât şi cel al Externelor prin prisma faptului că trebuie să colaboreze îndeaproape cu preşedintele României sunt considerate a fi „ministere prezidenţiale”. De la demisia lui Vasile Dîncu vedem că PSD nu ştie ce să mai facă pentru a scăpa de „beleaua” numită ministerul Apărării. Or, dacă pesediştii nu au capacitatea de a gestiona un simplu minister cu profil „prezidenţial”, cum ar putea să gestioneze chiar preşedinţia României? O dau la schimb când simt că nu mai pot face faţă?

Cele mai importante alegeri, cele parlamentare şi prezidenţiale, sunt programate pentru anul 2024. În contextul războiului de la graniţa cu Ucraina, ministerul Apărării ar putea avea un rol decisiv în stabilirea câştigătorului, prin prisma evenimentelor care se vor derula. Sau ar putea să se transforme chiar într-o trambulină pentru un posibil candidat la alegerile prezidenţiale. În acest context, disperarea lui Marcel Ciolacu de a scăpa de un minister atât de important este un semnal destul de clar că acesta a vândut deja meciul pentru prezidenţiale.

Discuţiile lansate de PSD pentru un schimb de ministere – Apărare contra  Energie – demonstrează faptul că pesediştii nu dau doi bani pe securitatea naţională a ţării. Astfel că, în timp ce Jens Stoltenberg le transmite românilor asigurări că „NATO este pregătită să apere România”, pare că pesediştii sunt preocupaţi exclusiv de bunăstarea fotomodelelor pe care le au în întreţinere.

Indiferent de motivele care au generat demisia lui Vasile Dâncu din fruntea ministerului Apărării, PSD trebuia să se comporte ca un partid responsabil şi să desemneze urgent un înlocuitor pentru a proteja securitatea naţională a ţării şi imaginea NATO. Dacă Marcel Ciolacu s-a lansat într-un joc atât de periculos, în contextul în care România are la graniţa sa un război, denotă faptul că şeful PSD ori are dublă comandă, ori acesta ar trebui să fie cel mult preşedintele Sindicatului Fotomodelelor. În orice caz, nu liderul unui partid cu pretenţiile pe care le afişează PSD.