Hamlet - actorul, Hamlet - lucidul, Hamlet - cruciatul

1.Se prea poate să aibă dreptate cei ce vorbesc despre inutilitatea aşa-numitului complex Hamlet. În fond de ce să se stârnească atâtea aşteptări, atâtea spaime, atâtea controverse care apar chiar înaintea primei ridicări de cortină a unei noi premiere cu atât de cunoscuta piesă shakespeariană.

Cu atât mai mult cu cât mai nimeni, nici un shakespearolog cât de cât de seamă, nici un important practician al artei spectacolului nu au susţinut vreodată că Hamlet ar fi piesa perfectă din creaţia marelui Will. De ce aşadar un sentiment, un amestec de pariu şi de îngrijorare de fiecare dată când un Teatru anunţă că a decis introducerea în repertoriu a acestei piese- fanion? Doar pentru motivul că Hamlet are această însuşire? Că este aproape un mit în lumea teatrului şi mai toată lumea se teme de demitizarea provizorie pe care ar aduce-o cu sine orice eşec al unei noi reprezentări?

Interesant e că, mai de fiecare dată când se scrie despre un nou spectacol românesc cu Hamlet, cronicarii simt nevoia recursului la istorie. Rememorează reuşitele anterioare. Pornesc din interbelic, invocă spectacolul din anul 1958 de la Teatrul Naţional din Craiova al marelui Vlad Mugur, cel din 1974 al lui Dinu Cernescu, primul regizor român care a avut curajul de a reprezenta piesa în spaţiul restrâns al unui Studio (la Teatrul Nottara, acolo unde rolul principal a fost jucat de Ştefan Iordache), antologicul Hamlet, din 1985, de la Bulandra, regizat de regretatul Alexandru Tocilescu, cu Ion Caramitru în Prinţul Danemarcei.

După 1990 au fost o seamă de încercări de reprezentare. Nu atât de puţine precum s-ar crede, cele cu adevărat izbutite fiind totuşi rare. Semnate de acelaşi Vlad Mugur, cu spectacolul său testamentar din anul 2001, de la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca (cu Sorin Leoveanu), şi de Bocsárdi László, căruia i-a reuşit tentativa din 2014  de la Teatrul Tamási Áron din Sfântu Gheorghe, în care rolul titular îi era încredinţat lui Mátray László.

Lor li s-a alăturat Victor Ioan Frunză care, înainte de spectacolul de acum, de la Teatrul Metropolis, a mai pus în scenă piesa shakespeareană în România, din câte ştiu eu, în alte două rânduri. La Teatrul Maghiar de Stat din Timişoara, cu  Balász Attila, şi la Teatrul Maria Filotti din Brăila, cu Emilian Oprea în Hamlet. Pe impresionanta fişă de creaţie a acestui mare regizor, la ora actuală, în opinia mea, cel mai semnificativ, mai artist, mai european director de scenă din România, veritabil creator de şcoală de actorie şi ctitor de trupă, şi a excepţionalei scenografe care este Adriana Grand, se pare că ar mai figura un Hamlet. Montat la un Teatru din Ungaria.

Victor Ioan Frunză şi-a făcut un obicei de a reveni, periodic, asupra unor mari titluri. Niciodată animat de dorinţa auto-citării, a rememorării melancolice, ori a copy-paste-­ului, repede aducător de onorarii consistente. Ci măcinat, cred, de voinţa creaţiei, de obsesia perfecţiunii. De dorinţa de a da liberă expresie unor noi idei. Unor noi unghiuri de lectură. Curios, în primul rând pentru mine, e că nu am văzut nici unul dintre anterioarele spectacole anterioare cu piesa-fanion, aş zice chiar piesa-temă a lui Skakespeare puse în scenă de echipa Grand-Frunză. Cu toate acestea, am şi îmi declar ferma convingere că ceea ce am văzut acum, în spectacolul cu Hamlet, Prinţul Danemarcei de la Teatrul Metropolis, este nou, profund original şi negrevat de nici o ipotecă. Nici nu ar avea cum să fie altminteri, de vreme ce, de data aceasta, toţi componenţii distribuţiei sunt tineri şi foarte tineri. Componenţi mai vechi, sau mai noi ai minunatei Trupe fără nume, creată de Victor Ioan Frunză la Centrul cultural pentru UNESCO şi mutată cvasi-total, în vremea din urmă, la Metropolis.

Cum? – veţi spune- până şi cel ce îndeobşte este cunoscut sub numele de Bătrânul Hamlet este jucat de un actor tânăr? Da. Chiar şi el. Îl interpretează cu mare eleganţă, cu necesara stranietate conferită personajului Alexandru Pavel. Aceasta chiar dacă actorul nu se află câteodată la nici un metru distanţă de ochii noştri. Nu, nu e vorba despre vreun capriciu al regizorului atunci când îi încredinţează lui Alexandru Pavel rolul Hamlet Tatăl.. Dimpotrivă. E vorba despre o decizie perfect justificată. Mai întâi fiindcă Horatio (jucat de Andrei Redinciuc), cel ce îl înştiinţează primul pe tânărul Hamlet că s-ar fi întâlnit cu  fantoma regelui asasinat de Claudius (George Costin) şi de Gertruda (Mirela Zeţa) precizează că a văzut un Rege tânăr. În al doilea rând, fiindcă în toate acţiunile sale tânărul Hamlet (Andrei Huţuleac) este animat de fascinaţia avută faţă de propriul său tată pe care îl caracterizează drept un Hyperion, un Zeus. Pus hotărât în antiteză cu Regele de bordel care e Claudius. De altfel, una dintre imaginile de mare impact din montare este aceea a primei apariţii a Fantomei.  Cu capul căzut, între fotografiile noilor stăpâni, ale criminalilor. În contrapondere cu celelalte apariţii ale personajului în ipostaze de mare eleganţă.

Dar revenind la antecedentele artistice ale tandemului Victor Ioan Frunză- Adriana Grand/ Hamlet, prinţul Danemarcei propria-mi conştiinţă, intuiţia îmi spun că nu forţez nicidecum nota dacă spun că acest cel mai nou spectacol al acestor doi mari artişti şi al Trupei fără nume este nu doar unul profund original. Mai mult. Ne aflăm nu numai în faţa unei capodopere, ci în faţa unui spectacol imens. Aşa cum n-am mai avut de multă vreme pe scena vreunui Teatru din România. Aşadar, cu atât mai bine ţării şi nouă, iubitorilor de teatru, cu atât mai bine!

2. Pentru Hamlet, Prinţul Danemarcei, spectacol din stagiunea 2017-2018 de la Teatrul Metropolis, Victor Ioan Frunză a optat în favoarea traducerii Ninei Cassian. În mare, cam aceeaşi folosită de Alexandru Tocilescu în spectacolul lui din anul 1985. Victor Ioan Frunză, împreună cu Adrian Nicolae  (cel care semnează dramaturgia), a întocmit meticulos propria sa versiune scenică. Spectacolul durează cu puţin peste trei ore. Reprezentarea integrală a textului se zice că ar solicita mai mult de 6 ore. Poate chiar 7, afirma Valentin Silvestru în excelenta lui cronică din România literară la spectacolul din 1986 La premieră şi la prima serie de reprezentaţii, cel al lui Tocilescu-Caramitru a durat cinci ore şi un sfert.

Acţiunea montării de acum se desfăşoară pe mai departe în Danemarca. O Danemarcă imaginară, oricum nu riguros exactă, cam la fel cum era Polonia din Ubu Roi a lui Jarry. Totul e însă mutat în anul 1960. Dintr-un capriciu? Nu. N-aş crede. Forţând, poate, limitele interpretării, o operaţiune pe care o ştim ca posibilă de la Jan Kott, Roland Barthes şi George Banu şi atâţia regizori ca îngăduită de textele lui Shakespeare, îndrăznesc să cred că e vorba despre o Danemarcă care seamănă teribil cu America din vremea asasinarii lui JFK.

Nu, nu avem în acest nou Hamlet nici o Marylin Monroe cântând Happy Birthday, Mr. President. Avem, în schimb, un program de divertisment televizat, întrerupt periodic de Breaking news- uri şi talk- show-uri (conceptul şi montajul video- Andrei Huţuleac). Care ne anunţă ba ceea ce a urmat după neaşteptatul deces al bătrânului rege Hamlet, ba despre sosirea de la Wittemberg a tânărului Hamlet, ba despre tulburările de stradă produse atunci când mulţimea conştientizează că e ceva putred în Danemarca şi cere încoronarea lui Laertes (Codrin Boldea). Sălăsluieşte în spaţiul acesta un amestec de democraţie şi de dictatură militară (Claudius poartă costum militar, are caschetă, seamănă cu generalii de carton din America Latină), acest amestec permiţând existenţa unor fiinţe josnice, versatile precum Polonius (excelent în rol Alin Florea) sau Rosencrantz şi Guildenstern ( perfect sincronizaţi Carol Ionescu şi Voicu Aaniţei).

În atmosfera aceasta falsă de mare doliu, marcată şi de muzica live, cu accente de coloană sonoră pentru film, (muzică este creată de Cári Tibor), se insinuează desfrâul, perversiunea, răul, preeminenţa carnalităţii şi a simţurilor primare (scenele lascive dintre Claudius şi Gertruda). Se petrece şi prima întâlnire dintre tânărul Hamlet şi Hamlet-Tatăl, Hamlet- Zeus. Ocazie pentru o nouă scenă antologică. Tânărul Hamlet primeşte de la marele său idol sarcina de a răzbuna moartea Tatălui. Taie mai apoi cu foarfeca portretele acestuia. Îşi prinde cu ace de siguranţă pe tricoul negru fâşii din respectivele portrete.  Le pune pe faţă şi pe spate. Astfel devenind Hamlet cruciatul. Avem astfel altă scenă antologică din spectacol. Aşa cum mai sunt scena groparilor (cu un Adrian Nicolae în mare formă, cu un bun replicant în persoana lui Nicolae Parpală), secvenţa actorilor foarte bine şi percutant dezvoltată ( cu Sorin Miron în chip de director al trupei şi cu o numeroasă şi bine condusă echipă de companioni şi actori de lăudat pentru ceea ce fac în ceea ce se numeşte figuraţia specială), scena nebuniei Ofeliei (absolut aparte Nicoleta Hâncu), moartea acesteia, deloc melodramatică, totul într-un spectacol care mizează mult pe emoţie, pe catharsis, scena duelului Hamlet-Laertes, una care te ţine cu adevărat cu sufletul la gură (e atât de fără cusur ca şi cum ar fi filmată cu nenumărate duble, coordonarea lor e asigurată de George Costin), scena în care Hamlet îşi desăvârşeşte moartea (bea deliberat, mai departe, din cupa cu vin otrăvit) ştiind că el e cel ce trebuie să pecetluiască sfârşitul, momentul în care Laertes şi Hamlet se înfrăţesc spre a-l pedepsi pe cel care le-a produs amândurora răul suprem ori cea în care portretele sunt înlocuite cu radiografii.

Răul suprem este întruchipat de Claudius. Magistral în interpretarea fricii crescânde a criminalului şi în secvenţa morţii, George Costin. Din când în când, bătrânul rege Hamlet reapare, cenzurează, completează, temperează, îi atrage atenţia tânărului Hamlet cum să se comporte faţă de Gertruda, să nu uite că aceasta îi este mamă (Hamlet, precum Oreste!), se interpune între Hamlet şi Ofelia, fiind văzut doar de fiul său.

S-au scris sute, mii de pagini despre nebunia, simulată sau reală, a lui Hamlet. Shakespearologii au încercat să îi desluşească sensurile, esenţele şi rosturile. În spectacolul lui Victor Ioan Frunză avem de-a face cu un Hamlet mereu lucid, perfect calculat, însă mereu uman. Cu cineva care trebuie să îndeplinească şi să ducă la bun sfârşit un plan. Ştiind foarte bine că e mereu supravegheat. Tema supravegherii fiind una dintre cele mai intens urmărite pe durata întregii reprezentaţii. Prinţul Hamlet vrea să îi facă jocul lui Polonius, să îi confirme prin vorbe teza că tânărul Hamlet este nebun, dar nu rosteşte nici o ofensă la adresa fiicei acesteia privind-o drept în faţă, ci îndreptându-şi permanent privirea în partea opusă. Hamlet joacă nebunia, este actor, mai actor decât toţi componenţii trupei care joacă Moartea lui Gonzago, joacă teatru atunci când este cazul, este sincer atunci când se află faţă în faţă cu Horatio, la fel cum este sincer în scena reproşurilor din camera Gertrudei.

Toate aceste treceri, alternanţa simulare/disimulare îi ies fără cusur interpretului lui Hamlet, extraordinarul Andrei Huţuleac. În urmă cu câţiva ani îndrăzneam să spun că Andrei Huţuleac are toate şansele să fie unul dintre cei mai mari actori ai României. Mi-am întărit convingerea văzându-l stagiunea trecută în Amadeus. Acum o afirm fără să risc nimic. Andrei Huţuleac mi-a îndeplinit profeţia! Este un actor mare.

3. Întreagă această succesiune de fapte sângeroase, despre care aflăm graţie mărturiilor lui Horaţio, unic supravieţuitor, (spectacolul conservă prologul şi epilogul, aşa cum au fost ele rânduite de Shakespeare) se petrece pe scena semicirculară a sălii Amfiteatru de la Teatrul Metropolis. Ciudat, în pofida binecunoscutului său apetit pentru scenografii luxuriante (în cazul Hamletului de la Teatrul Maghiar de Stat din Timişoara se pare că acest gust s-a manifestat ca atare), de data aceasta scenografa Adriana Grand preferă discreţia. În vremea în care se consumă ceea ce în teorie se cheamă spaţiu de instalare, avem un prim indiciu în acest sens. Pe scenă e doar un televizor cu ecranul specific aparatelor din timpul anilor 60 şi un scaun. Nici mai încolo nu se face exces de decor ori de recuzită. Câteva scaune, o masă, fructe, o gestionare absolut specială a spaţiului scenic  sunt elemente caracterizante. Astfel, în interiorul unei nişe se află destoinicii interpreţi ai muzicii live, într-alta se consumă secvenţele lascive dintre Gertruda şi Claudius, aproape în afara scenei este săpată groapa unde ar urma să fie depusă pe veci Ofelia. Mobilierul, covoarele, recuzita sunt aduse şi aranjate la vedere, dispuse cu maximă rigoare de actori şi de personalul de scenă. Ceea ce îi reuşeşte impecabil lui Victor Ioan Frunză este instaurarea spiritului de echipă. Care transcende componenţii trupei actoriceşti perfect sudate. Ce se manifestă ca atare în pofida faptului că celor din formula iniţială a Trupei fără nume li s-au alăturat în timp noi şi noi artişti. Tineri absolvenţi sau chiar actori cu experienţă. Regizorul face o investiţie de încredere dându-i, de exemplu, Mirelei Zeţa rolul Gertruda, de care aceasta se achită sans défaut. Victor Ioan Frunză plasându-şi şi astfel spectacol în zona întâlnirilor, a construcţiilor teatrale de excepţie.   

Teatrul METROPOLIS din Bucureşti- HAMLET, PRINŢUL DANEMARCEI de William Shakespeare; În româneşte de Nina Cassian; Versiunea scenică: Victor Ioan Frunză; Dramaturg: Adrian Nicolae; Direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză; Decorul şi costumele: Adriana Grand; Muzica: Tibor Cári; Casting- Alexandru Pavel şi George Costin; Conceptul & montaj video: Andrei Huţuleac; Regia scenelor de luptă: George Costin;  Cu:Andrei Huţuleac, George Costin, Alexandru Pavel, Mirela Zeţa, Alin Florea, Codrin Boldea, Nicoleta Hâncu, Andrei Redinciuc, Carol Ionescu, Voicu Aaninţei, Sorin Miron, Corina Moise, Ciprian Chiricheş, Vlad Linţă, Cristina Danu, Ştefan Iancu, Anton Miron Presan, Alexandru Grădinaru, Adrian Nicolae, Nicolae Parpală, Sorin Flutur, Tudor Andronic, Paul Radu, Florin Aioane; Solişti: Monica Odagiu, Andrei Stănciulescu- Instrumentişti- Claudia Tudor, Cezara Comşa, Raul Stănulescu, Gugu Bogdan, Ghiţă Urziceanu Constantin, Mihai Dima, Ciprian Partenie, Marius Hoghi, Alexandru Sturzu; Data reprezentaţiei-:30 octombrie 2017